Balci in Dolomiti: traditii si legende cu regi pitici

Ok… sooo… unde ramasesem… ah, da! Suntem urcati in masina, morti de foame, dupa o zi intreaga de trekking si via ferrata prin Dolomiti, mai exact in Masivul Rosengarten (Catinaccio), cand Cristi depisteaza pe geam motivul pentru care pe strada erau oprite o multime de masini. Nu rezist tentatiei de a face ceva spontan (de obicei nu ni se intampla asa ceva, pentru ca eu am planul pus la punct in detaliu :P) si intorc vaaaaaaj pe sosea, foarte curiosi sa vedem ce ne-a iesit in cale.

Dupa ce trecem de cativa copaci de care nu puteam sa zaresc nimic, iiiin sfarsit vad si eu ce a vazut Cristi pe geam:

Ooooh boy, oh boy!!! Yupppyyyy! Mergem la baaaalci!

Nu stiam ce se petrece aici. Nu intelegeam nimic. Dar era al naibii de fun. Peste tot unde ma uitam se intampla ceva. Nici nu stiam unde sa ma uit mai repede. La copiii care se jucau in fan si se dadeau pe un fel de tobogan format din role care se invarteau, la fetele imbracate cu rochii traditionale si bocanci de munte in picioare, la baietii imbracati in camasi cu patratele roz si pantaloni traditionali cu bretele, la oamenii care merg pe picioroange,

la cai, vaci, caini, si nu in ultimul rand, la terasele si tarabele cu bere si mancare. Adica… sigur trebuiau sa serveasca mancare, nu?

Era o nebunie totala: mi se invarteau o gramada de chestii in cap: Ce o fi asta? Unde oare suntem? Ce se sarbatoreste? Uaaaau, ce interesant! Poze! Poze! Poze! Omg! Trebuie sa fac poze la nimereala la tot ce vad! Trebuie! Cine stie? Poate in 5 secunde se evaporeaza tot ca prin minune, ca prea pare dintr-o poveste toata chestia asta! Ah, dar ce fac, ma invart ca o nebuna cu aparatul la ochi! Cred ca toti astia care stau linistiti la terasa cred ca sunt cu capul! Aaaa, terasa! Vai ce mi-e foame! Tarabe!!! Daaaa, acolo sigur au de mancare! Ia uite ce scrie: kassa, wurst, salsicce. Hmmm…. Astea sigur is de haleu. Mai putin prima. Acolo creca tre sa platim.

Cu sufletul inca la gura de atata agitatie, ne-am infiintat la tarabe. Capul meu complet lipsit de cunostinte de limba germana sau italiana, dar conectat cu stomacul, care zbiera de foame, a facut el niste conexiuni foarte elaborate si a concluzionat cu voce tare: Wurst. Salsicce. Baaaai, astia-s carnaaaaati! Moaaama, imediat mi s-a facut o pofta extraordinara de carnati si l-am bagat pe Cristi la inaintare se cumpere de-ale gurii. Evident ca nu vorbeau decat germana pe acolo. Nu intelegeam nimic. Daaaaar, am depistat imediat pe meniu si cuvintele magice Pommes Frites, asa ca 5 minute mai tarziu eu aveam asta in fata:

plus o portie mare de cartofi prajiti, pliculete de ketchup, si il asteptam dand nervos din picior pe Cristi care se dusese sa-si ia bere. Uaaaa, dar stai! Ce vad trecand prin fata ochilor mei: o tava plina cu prajituri in forma de inimioara, pudrate pe deasupra cu zahar pudra. O-M-G! Vreaaaaaaaaau! Ah, ce tot face Cristi??? Nu puteam sa plec, pentru ca deja aveam mancarea luata si pusa pe masa.

Dupa ceea ce a parut o mie de ani, vine si el lipa lipa cu berea lui, fara nicio treaba. Eu, cu ochii iesiti din cap: vreau prajituuuuuri! Prajituri in forma de inima! Am vazut la cineva! Du-te, du-te, du-te te rog si iaaaaaa-mi!

Cristi: pai cum vrei sa cer???

Eu: nu stiu, arata-i si tu o inimioara, mimeaza, te descurci tu! A, si adu-mi te rog tacamuri, cum vrei sa mananc ditamai carnatoiul asta, cu mana???

Se duce, si se intoarce in maxim 1 minut: nu au prajituri si nici tacamuri.

Eu: mai omule du-te si insista cu prajiturile, tu nu intelegi ca mor de pofta??? Si tacamuri trebuie sa aiba, am vazul eu la cineva.

Se duce si se intoarce a doua oara, dupa maxim 1 minut: prajituri chiar nu au, am vazut o tava in spate si i-am aratat-o cu degetul si a zis finished, deci probabil erau doar pentru ei. Iar tacamuri tot nu gasesc.

Eu: A-du ta-ca-muri!!!!!!!

Dupa inca maxim un minut, la a treia intoarcere iiiin sfarsit vine cu tacamurile. Credeam ca o sa imbatranesc si nu o sa mai apuc sa mananc carnatul ala :)))))

In timp ce mancam, pur si simplu nu puteam sa stau locului, ma mancau efectiv talpile. Sa merg sa vad ce se petrece, sa investigez, sa fac poze cu calutii, cu vacile, cu toti oamenii astia imbracati traditional. Era extraordinar! Nici nu puteam fi mai norocosi! Imi placea la nebunie!  Mai putin carnatul. La cat am ravnit la el, acum ca il mancam, chiar nu era foarte grozav. Ma rog, era bun, nu zic, dar nu asa gustos precum carnatii nostri de Craciun :P

In fine, nu conteaza, noi eram insa foarte incantati ca, dupa ce ca am avut norocul sa nimerim la un eveniment asa frumos, mai si mancam ieftin pe ziua de azi. :P

La cat ma mancau pe mine talpile sa ma ridic de pe bancuta si sa explorez zona, mi-a luat o mie de ani sa mananc carnatul ala. Nu se mai termina!! De fapt nici n-am putut sa-l mananc pe tot :P Cand iiiin sfarsit am terminat amandoi de mancat, a inceput a doua runda de pozareala. Atunci am observat pentru prima data grupuri de oameni care veneau, altii care plecau. De ce? Pentru ca uite! Mai e o cabanuta cu balci si un pic mai la dreapta, in vale!

Si stai! Uite mai e una si mai jos de noi! Hai sa mergeeeem!

Si uite asa am pornit pe imensa pajiste, spre o a doua cabanuta. Asa, deci sa explic. „Balciurile” erau in jurul unui soi de cabanute (nu stiu exact ce sunt pentru ca teoretic traducerea de la baita este cabana, dar am tras cu ochiul la una pe interior si arata mai degraba ca un fel de mic hambar, si nu a cabanuta, dar in fine).

Fiecare arata ca in povesti bineinteles, dupa cum puteti vedea si in imagine, si avea scrisa pe ea denumirea, cu litere stilizate. In fata lor erau amplasate tarabele, iar langa, mesele cu bancute si umbrelute.

Si iata-ne ajunsi la a doua cabanuta, al doilea balci cum ar veni, unde gasim o atmosfera si mai frumoasa, pentru ca un grup de baieti sunt adunati la o cantare traditionala. Genial!

Si cu ne apropiem noi asa de tarabe sa vedem ce se petrece si acolo, dau cu ochii de ce credeti… o masa  imeeeensa cu farfurii cu prajituri. Nicio prajitura nu parea ca se mai regaseste in ala farfurie de pe masa, deci imaginati-va ce fata aveam!

Dar cum facem sa cerem? Si ce cerem?

Nu stiu prin ce minune, dar am gasit un tip acolo la tarabe care stia perfect engleza. Si-a dat seama ca suntem afoni aicea, habar nu avem pe ce lume suntem, asa ca ne-a ajutat imediat. L-am intrebat daca vrem ceva traditional. Dooooh! Normal!!! Asa ca a ales el cu mare atentie doua farfurii si noi le-am primit mai extaziati ca niciodata. Eu intre timp gasisem si o masa genial amplasata sub un copac (era un soare super puternic si umbra era musai)

si ne-am asezat in sfarsit linistiti (asta era, prajitura imi trebuia ca sa ma calmez :P) si am savurat ce am primit. Adica asta:

si asta:

Arata delicios, nu??? Prima era un fel de placinta cu mere, evident, nu ca la noi in Romania. Cum eu nu prea agreez prajiturile cu mere in general, aceasta i-a revenit lui Cristi dupa ce am luat cateva guri de curiozitate. Si era chiar buna. Daaar, intre timp gustasem si din al doilea desert, si am stiut ca ala era clar pentru mine :) Nu stiu exact sa va spun ce era. Semanau cu niste gogosi, dar inauntru aveau un fel de umplutura subtire. Eh, hai ca va fac pofta :P Mie oricum mi s-a facut iar :) In orice caz, le-am devorat si le-am savurat ca pe cel mai bun desert pe care l-am mancat vreodata, dupa care am pornit la o sedinta foto cu vacutele care pasteau la doar cativa metri de noi.

Desigur, mai era o cabanuta si un pic mai jos si de aceasta, insa pana acolo chiar nu am mai mers. Era deja preeea mult! :)

Dupa sesiunea cu vacutele, am zis ca o tolaneala pe iarba aia asa frumoasa si plina de floricele era perfecta pentru incheiere.

Nimic nu-mi place mai mult decat sa ma intind pe iarba cand merg pe munte. Ma rog, exagerez, dar in fine. Acum nu eram pe munte, eram chiar la poalele muntelui, dar aveam un sentiment extraordinar.

Era cred pentru prima data cand am facut ceva spontan in vacanta si am fost rasplatiti atat de mult. Ziua asta a fost cu adevarat deosebita. Dupa o tura geniala pe munte in care am combinat via ferrata cu trekkingul, in care am vazut Turnurile Vajolet (care am observat ca v-au placut foarte mult, asa ca vi le mai arat o data, de mai de-aproape),

o asemenea ocazie, intr-un loc atat de frumos, nici daca ma chinuiam sa planific nu cred ca reuseam sa avem.

Bineinteles ca nu am plecat pana cand n-a incercat si Cristi sa se urce pe picioroange. Eu i-am zis ca e greu, dar el nu, batman! S-a chinuit de vreo 3 ori fara succes, dupa care a venit o tipa la el care a inceput sa-i turuie ceva in germana, cu viteza luminii. Nu intelegeam nimic, evident, dar esentialul era ca el tinea mainile gresit, si ca trebuia invers. Ok, incearca din nou, iar dupa 2 rateuri in sfarsit il vad cocotat, intr-o pozitie cracanata mai mult decat haioasa, in care nu a reusit sa faca decat 2 pasi cu picioroangele. Eh, hai ca e o chiar bine! Hai sa o consideram o reusita totala si sa ii mai lasam si pe altii sa incerce :P

Si uite asa s-a incheiat aventura noastra autentica in Dolomiti. Dar intrebarea persista: ce o fi fost frate toata chestia asta? Chiar asa n-am intrebat si noi pe nimeni. Dar incet incet imi aduc aminte ceva. De fapt amandoi ne aducem aminte. Dimineata, inainte sa ne urcam in telescaun Cristi mi-a zis sa iau o harta dintr-o punga mare de plastic fixata sub un panou mare informativ. Am luat, dar nu era o harta. Era o plianta, toata in germana, de pe care nu intelegeam nimic. Am rasfoit-o amandoi in telescaun, dar am concluzionat ca nu ne e de folosinta, si probabil e ceva publicitar de pe aici de prin zona, asa ca am bagat-o in rucsac. Inainte sa fac asta insa, am observat singurul lucru pe care il intelegeam de pe ea: data. 11 septembrie 2011. Zic: ia uite ce chestie! Scrie data de astazi pe ea. Hmmm, inseamna ca se petrece ceva azi. Si cum pe ea nu aparea nimic legat de USA, avioane, turnurile gemene sau Bin Laden, am zis ca sigur e ceva local, cine stie pe unde.

Si uite acum toate astea au inceput sa imi revina in minte. Din fericire, pentru ca eu nu arunc cam nicio prostioara de plianta din cate adun din vacante, seara am gasit plianta in rucsac. Dar ce folos? Tot in germana era si tot nu intelegeam nimic. Asa ca abia dupa ce am ajuns inapoi acasa si am studiat mai bine brosura (care era bilingva de fapt, dar italiana era foarte bine ascunsa) impreuna cu internetul am aflat iiiin sfarsit despre ce era vorba si la ce mai exact am participat. Nu era deloc un balci, ma rog, nu chiaaar, era de fapt Plimbarea Regelui Laurin. A zecea chiar.  

In fiecare an, in a doua duminica din septembrie, are loc Plimbarea Regelui Laurin, din cabanuta in cabanuta, pe un traseu care le uneste pe cele 10 cabanute care participa, unde gasesti muzica, mancare si jocuri traditionale. Adica exact ce am gasit noi. Si ne-am dat seama ca sunt mai multe cabane care participa, dar in niciun caz nu ne-am dat seama ca ar fi asa multe si ca ideea era sa te plimbi toata ziua de la una la alta, pana cand le epuizezi :P

Eh, dar nu conteaza. Important e ca a fost super. Bine, bine, dar cine e Regele Laurin? Ah, pai asta am vrut si eu sa aflu imediat ce am avut netul la dispozitie, mai ales ca mi-am amintit ca peste tot pe acolo am vazut placute cu el, care aratau asa:

Era de fapt un fel de mascota, care aparea pe autobuze, pe cladiri, peste tot. Pana si telescaunul pe care l-am luat se chema Laurin.

Ca sa intelegeti, o sa inchei articolul cu legenda Regelui Laurin, care pe mine cel putin m-a fascinat:

Se facea ca odata de mult, Regele Laurin era conducatorul unei rase de pitici care traiau pe aceste meleaguri si exploatau muntii pentru a gasi pietre pretioase. El traia intr-un palat  subteran, care era facut din cuart sclipitor. Dar mandria si bucuria lui era gradina superba din fata intrarii in castelului lui de cristal subteran. Nenumarati trandafiri superbi infloreau in gradina lui, ai caror mireasma era incantatoare. Dar vai s-amar de cei ce ar fi incercat sa ia vreun trandafir din gradina sa! Laurin dadea imediat ordin sa i se taie mana stanga si piciorul drept!! Si aplica aceeasi pedeaspa oricarui nechibzuit care rupea firul de matase care inconjura toata gradina, in loc de gard.

Dar prin aceste meleaguri mai exista un rege, Regele Raului Etsch, care avea o preafrumoasa fata, pe numele ei Similde. Intr-o zi, Regele Raului Etsch a simtit ca e timpul sa-si marite fata, asa ca a invitat toata nobilimea din tinuturile invecinate sa i se alature intr-o plimbare cu calul intr-o zi de mai – dar nu l-a invitat si pe Laurin, Regele Piticilor.

Vazand asta, Laurin a decis sa poarte pelerina lui invizibila si sa se duca si el la eveniment fara sa il vada nimeni, fiind invizibil sub pelerina magica. Dar imediat ce a vazut-o pe Similde pentru prima data, s-a indragostit pe loc de ea, asa ca a insfacat-o, s-a urcat pe cal si a luat-o la fuga.

Desigur, Regele Raului Etsch si-a trimis cavalerii sa o gaseasca pe Similde si sa o aduca inapoi. King Laurin, care credea ca nu va fi descoperit niciodata, se plimba fudul prin Gradina sa de Trandafiri (Rosengarten). Dar cavalerii au vazut trandafirii cum se leganau si astfel au stiut unde se ascundea Laurin. Asa ca l-au putut prinde. Laurin s-a infuriat teribil ca a fost descoperit si s-a intors cu fata la Gradina de Trandafiri si a blestemat-o, fiindca aceasta l-a tradat: „Nici in zi, si nici in nopate, nimeni niciodata nu va mai putea sa vada aceasta priveliste minunata!!!”

Dar spunand asta, Laurin a uitat de momentele dintre zi si noapte: Amurgul. Si astfel se face ca stralucirea roz a Masivului Rosengarten poate fi vazuta doar in zori si la amurg.

                                                   ***

Ei, ce ziceti de povestea asta? V-a convins sa va planificati vacanta in Dolomiti in asa fel incat sa prindeti a doua duminica din septembrie acolo? Chiar daca nu veti mai fi asa suprinsi ca noi, care habar nu aveam ca vom prinde asa ceva, va garanez ca experienta va fi extraordinara. Ca sa stiti unde trebuie sa va infiintati in a doua duminica din septembrie, v-am pus un pin pe harta. Nu va speriati ca drumul (Via Nigra) pare neasfaltat si neimportant, el este cat se poate de asfaltat si circulat. Pentru a ajunge acolo urmariti indicatoarele spre Passo Nigra.

Vizualizare hartă mărită

Va doresc o vreme cel putin la fel de buna ca cea pe care am prins-o noi atunci, ca sa va puteti bucura la maxim de eveniment!