Ce imi place si ce nu-mi place in Santiago

11

Îmi place literatura din stațiile de metrou, panourile publicitare care afișează nu reclame la detergent, ci textele cîștigătoare ale concursului de micro-povestiri Santiago en 100 palabras*, esențe tari care umplu singurătatea peroanelor arhipline de la 7 seara și te fac să pierzi trenul spre casă.

Nu-mi place vremea fadă, lipsa furtunilor de vară, a brizelor suspecte de dinainte, a mirosului de ciment udat de picăturile călduțe căzând cu putere din cer, a curcubeelor de după, a cerului plumburiu despicat de o rază.

Îmi place priveliștea cordilierei din oricare loc**, impunătoare, liniștitoare, punct de referință, autoritate geografică absolută, obligând la solemnitate și la poziția de drepți.

Nu-mi place prețul exorbitant al cărților, concepția că literatura e un lux, că trebuie să fii descendent de magnat al salpetrului sau de conchistador spaniol ca să-ți permiți o bibliotecă în casă și libertatea minții care vine cu ea, nu-mi place cercul vicios prețuri mari – popor necitit – tiraje mici – prețuri mari – popor necitit.

Îmi plac pianinele colorate aflate la dispoziția tuturor în spațiile publice, zicând Play me I‘m yours, și pe cei care chiar o fac.
Santiago

Nu-mi place consumismul extrem, distracția la mall, obsesia pentru lucruri scumpe, haine de marcă și totuși lipsite de imaginație.

Îmi plac florile de jacaranda din timpul primăverii, covorul violet pe care calci în noiembrie în fiecare parc.

Nu-mi plac gardurile înalte până la acoperișurile caselor din cartierele de la marginea orașului, gratiile de la ferestre, gratiile din fața blocurilor, gratiile care delimitează complexe rezidențiale, arhitectură a unei lumi închise în ea, a fricii și izolării.

Îmi place priveliștea de pe Cerro Manquehue, muntele din coasta orașului, pe care oricine locuiește în Santiago ar trebui să se cocoațe cel puțin o dată în viață, deși sunt o minoritate cei care chiar o fac.
Santiago Chile

Nu-mi place bucătăria chiliană seacă, sarea care nu sărează, piperul care lipsește, condimentul salvator care nu se folosește, carnea din meniurile vegetariene ale restaurantelor, sushi-ul cu ceapă, avocado și pui prăjit.

Îmi plac duminicile dimineața când câteva din arterele principale ale orașului se închid mașinilor și zeci de mii de oameni aleargă, se dau cu bicicleta, cu rolele, cu skateboardul, în familie, cu cățelul în lesă, cu bebele în căruț, atmosfera de bucurie a mișcării, de încurajare reciprocă.
Santiago Chile

Nu-mi plac apartamentele lipsite de izolare termică, calorifer sau orice dispozitiv care te-ar ajuta să supraviețuiești celor trei luni din an în care temperatura variază între 5 și 15 grade. Cu plus, e drept, dar asta nu rezolvă mare lucru.

Îmi plac fructele de pădure vîndute la orice colț de stradă în timpul verii, Juanito de la care îmi cumpăr piersici în fața blocului și nenea care stă uneori pe un scaun pe strada Providencia, cu un carton pe care scrie “Ascult povești de dragoste gratis”.

Nu-mi place smogul de iarnă, aerul poluat care se adună și face ca versanți de peste două mii ai munților aflați la nici zece kilometri de tine să nu se distingă ziua-n amiaza mare.

Îmi plac chilienii care-și iau cortu-n spate și o pornesc spre sud, sau spre nord, să descopere, să învețe, să cunoască lumea***, deși n-au bani și universitatea costă mult prea mult și părinții nu le dau, nu-mi plac chilienii care cred că planeta se reduce la Santiago și că în secolul XXI ceea ce se întâmplă în afara orașului lor e irelevant.

Îmi plac cele trei (da, TREI!!!) zile libere declarate cu ocazia sărbătorii naționale, nu-mi place că cele trei zile se sărbătoresc cu un exces de grătare și de alcool.

Îmi plac clădirile de început de secon XX din cartierele istorice ale orașului, nu-mi place că Santiago își tratează patrimoniul la fel cum Bucureștiul și-l tratează pe al lui. Cu indiferență, în cel mai fericit caz.
Santiago Chile

Nu știu dacă să-mi placă dezinhibarea perechilor de toate vârstele încolăcite în poziții intime în parc, cuplul trecut bine de a treia tinerețe sărutându-se pasional la cinci centimetri de nasul tău**** în metroul de dimineață.

* Santiago în 100 de cuvinte, dacă mai e nevoie să traduc. Concurs anual de povestiri care îndeplinesc, după cum vă puteți da seama, două criterii: sunt despre Santiago, și nu au mai mult de 100 de cuvinte.
** Cu anumite excepții, detaliate în cele ce urmează.
*** Serios, chiar ăsta e cuvântul care îl folosesc pentru călătorii, ir a conocer. Nu se duc să cucerească, se duc să cunoască. Nu-i așa că-i frumos?
**** Literalmente.

Ti-a placut articolul? Aboneaza-te la newsletter si primesti o data pe luna cele mai noi materiale pe mail.
Daca ai cont pe Facebook, hai să ținem legătura și acolo.

Tags

About the author

Paula

Paula a locuit până acum în România, Italia, Luxemburg și Chile, a pus piciorul în destul de multe țări de pe cinci continente, în 2012 s-a plimbat câteva luni prin America de Sud cu rucsacu-n spate, și este pasionată de muzicile africane.

11 Responses

  1. Raluca

    Se pare ca foamea de povesti, de iubire si de oameni exista peste tot… Iar unii si-o si manifesta fatis, din fericire :-)

    Reply
  2. Alexandra

    “Nu-mi place consumismul extrem, distracția la mall, obsesia pentru lucruri scumpe, haine de marcă și totuși lipsite de imaginație.” – asta e universal valabila, oriunde ne-am afla, I wouldn’t like it anywhere…

    PS. Nenea ala cu mesajul “Ascult povești de dragoste gratis” mi se pare bestial! :) Made me smile!

    Reply
  3. Paula

    Seamana un pic, intr-adevar. Apropo, ma simt onorata sa fiu mentionata in aceeasi propozitie cu Isabel Allende. :)

    Reply
  4. Mariu W.

    Mai întâi Isabel Allende prin descrierile din romanele ei şi acum tu – nu-i aşa că seamănă într-o oarecare măsură cu Bucureştiul? (evident fără munţi :) )

    Iar acel “să cunoască lumea” sună al naibii de fain!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *