Marturisire: “cand eram mica nu-mi placea sa urc pe munte”

16

Pentru mulţi dintre voi este probabil o mărturisire şoc. “Cum, nu mergi pe munte de când erai mică??” Da şi nu. Da, am mers când eram mai mică pe munte cu ai mei şi în tabere. Însă nu, nu a fost un proces continuu.

Ba din contră, cu ani în urmă fugeam de urcat pe munte ca dracu de tămâie. Tot ce îmi venea în cap erau amintirile de când eram în tabere şi totul era o mare gâfâială la deal. Pufăiam ca o locomotivă şi mă opream din 2 în 2 paşi. Mereu rămâneam codaşă, atât de codaşă încât la un moment dat îmi dădeam seama că nu mai e nimeni în imediata mea apropiere.

Şi nu era ca şi cum aş fi fost vreun copil gras de nu puteam urca mai repede. Numai că nu puteam băga viteză la deal de nicio culoare. Nu aveam nicio problemă medicală atunci. Mai târziu, m-am căpătat cu un astm şi am fost scutită de orele de educaţie fizică şi sport în liceu şi facultate.

Acuma nu vă imaginaţi că lucrurile stau mult diferit. Tot ultima rămân mereu şi m-aş opri din 2 în 2 metri, dar în afară de asta cam totul s-a schimbat. Acum, nu pot să trăiesc fără munte, sunt dependentă şi îmi vine să îmi dau palme când mă gândesc cât timp am pierdut cu alte prostii în loc să merg pe munte.

Cu ani în urmă, dacă mi-ai fi spus să facem o drumeţie de 4 ore ţi-aş fi zis să te duci singur şi să nu mă mai întrebi a doua oară. Eram convinsă că nu pot, dar, de fapt, confundam “nu vreau” cu acest “nu pot”. Acum, am descoperit că pot să fac drumeţii chiar şi de 14 ore, şi asta doar pentru că vreau. Şi cu siguranţă aş putea şi mai mult de atât. Dar nu asta e important.

Important e că nu sunt eu cu nimic specială că pot să fac asta. Nu, oricine poate să facă asta, sau orice altceva. Am descoperit de-a lungul timpului, atât pe pielea mea, cât şi “de pe pielea altora”, ca să zic aşa, că oamenii sunt capabili să facă mult mai mult peste limitele pe care au ei impresia că le au.

Tocmai de aceea eu cred foarte mult în puterea oamenilor de a se transforma. În cazul meu, a fost o schimbare aproape peste noapte. Pur şi simplu a fost ca şi cum m-am trezit într-o zi şi mi-am dat seama că vreau să merg pe munte. Punct.

De atunci încolo viaţa mi s-a schimbat la 180 de grade. Voiam să merg în momentul ăla dacă se putea, dar am fost conştientă că mai întâi trebuia să învăţ. 

Aşa că am început să citesc. Fără să-mi propun,  instinctiv. Nu ceva anume, orice. Citeam tot ce îmi pica la mână despre asta: cărţi, jurnale pe net, bloguri cât cuprinde, forumuri, etc, şi înmagazinam tot, absorbeam ca un burete. Era o chestie care îmi venea natural şi uneori mă trezeam că citesc de ore bune şi uitasem total de mine şi ce voiam să fac înainte de asta.

Mai păţesc uneori şi acum aşa, pentru că procesul de învăţare e continuu, cât trăim învăţăm, dar cert e că într-o perioadă relativ scurtă de timp, ajunsesem să cunosc lucruri de care nu mai auzisem vreodată. A fost la fel ca şi dorinţa de a merge pe munte, m-am trezit practic peste noapte că ştiu o mie de chestii pe care habar nu le aveam cu puţin timp în urmă. Ajunsesem să pot să recunosc un munte doar după o poză oarecare, inclusiv munţi pe care nu fusesem în viaţa mea.

La un moment dat cineva m-a întrebat ceva de genul “bai da’ tu de unde ştii atâtea chestii?”. Am rămas blocată. I-am zis că habar n-am. N-am ştiut să îi spun concret procesul prin care am ajuns acolo. Aveam impresia de fapt că le-am ştiut din totdeauna.

Acum îmi dau seamă însă că probabil aşa se întâmplă când intră în oameni pasiunea ca şi când ar da trenul peste ei. Cresc ca Făt Frumos, într-o zi cât alţii în 10 ani. Sau mă rog, ca-n Young and the Restless.

De aceea eu nu cred că există “nu pot”, ci doar “nu vreau”. Şi mărturie stau oameni care aleargă dar n-au picioare, care dansează dar nu aud muzica, oameni care nu văd, dar urcă pe Everest. Şi nici ei nu sunt supraoameni, n-au puteri supranaturale şi nu sunt cu nimic mai speciali. Tot ce au este o voinţă şi o ambiţie de fier. Iar asta putem avea fiecare din noi.

Uneori oamenii nu-şi dau seama că atunci când îl iau în braţe pe “nu pot” şi găsesc scuze din nevoia de a se justifica şi de a se apăra, de fapt înseamnă că nu vor cu adevărat lucrul respectiv, din simplul motiv că nu sunt pasionaţi de el. Sau nu sunt ÎNCĂ. Dar asta e complet ok. Nu e nimic condamnabil în asta. Pentru că nu este obligatoriu să ne placă un lucru sau altul. Fiecare trebuie să îşi găsească propria pasiune.

Ai găsit-o? Perfect! Nu o neglija sub nicio formă, pentru că pasiunile sunt unul dintre lucrurile care îţi aduc cele mai mari bucurii în viaţă. N-ai găsit-o, nu-i nimic! Mai caută! Încearcă lucruri noi, spune “da” mai des şi nu uita: dată viitoare când te surprinzi zicând “vai, da’ ce mi-ar plăcea şi mie să fac…. X lucru” şi realizezi că zici asta de ani de zile, fii sincer(ă) cu tine şi dă-ţi seama că dacă aia era pasiunea ta adevărată, şi îţi doreai cu toată fiinţa ta, s-ar fi întâmplat deja.

Eliberează-te de poverile astea. Te va ajuta să te concentrezi mai bine pe drumul tău şi să îţi găseşti pasiunea ta adevărată. Pentru că mai devreme sau mai târziu o vei găsi. Sau ea te va găsi pe tine. Vei şti imediat.

Iar când o găseşti, oricât de greu ţi-ar fi, nu te împiedica de probleme, nu găsi scuze (gen n-am bani, n-am cu cine, mă cam dor şalele, ce fac cu pisica, dar vălei, cine îmi udă florile cât sunt plecat). M-am lovit şi eu de multe ori de obstacole şi nu pot să zic că mi-a fost uşor, dar am căutat mereu soluţii ca să pot să îmi trăiesc visul în continuare. Şi am făcut sacrificii, nenumărate, pentru că pentru pasiuni nu te deranjează să faci asta.

Când vine vorba de pasiuni, practic orice e posibil, TREBUIE DOAR SĂ VREI. Să vrei tu, în mod natural, nu pentru că îţi spune altcineva că ar trebui să vrei. Soluţii se găsesc întotdeauna, pentru orice. Unele vin mai greu, altele mai uşor, pentru unele trebuie răbdare, dar cei ce îşi doresc ceva cu adevărat, reuşesc. Întotdeauna.

16 Responses

  1. Sorina Mariana

    Adevarul e ca intotdeauna e placut sa afli despre oameni care au curajul de a-si depasi propriile limite. E mare lucru sa ai puterea de a inspira schimabarea in ceilalti si sa-ti faci timp sa scrii din experientele tale. Felicitari!

    Reply
  2. Alexandra

    E o vorba fix pentru asta: “Muntele se mananca cu lingurita, nu cu polinicul!” :) E cel mai safe asa, cu calm si rabdare.

    Mai ales ca iti doresti mult, cu siguranta vei reusi sa ajungi si sa faci tot ce iti propui! :)

    Reply
  3. Anonim

    Ai mare dreptate…si eu ma chinui si gafai ca locomotiva….dar vreau la munte….si incetul cu incetul sper sa fac si chestii noi si cu dificultati mai mari…cu calm si rabdare ;).

    Reply
  4. Arabela

    Foarte fain articolul !

    Şi eu mă chinui de multe ori să găsesc soluţii, şi de multe ori e foarte greu deşi nu ar trebui să fie, căci in general soluţiile sunt destul de simple dar mintea noastră cam simte nevoia să complice lucrurile.

    Intr-o perioada din asta de căutare şi frământare interioară am avut un vis în care mi s-a ridicat un văl de pe ochi şi m-am trezit cu o frază în cap pe care încerc să o iau ca motto de viaţă şi anume: “obstacolele sunt doar o iluzie, sunt doar în mintea ta”

    Câteodată însă uit şi îl iau şi eu pe “nu pot” in brate şi mă conving singură că aşa e, dar cred că ai dreptate şi atunci probabil nu a sosit încă momentul potrivit.

    Merci de articol, a picat la fix
    :)

    Reply
  5. Alexandra

    Arabela, cam asa am patit si eu! :)
    Si cred ca e normal, cu totii ne confruntam cu framantari din acestea si cu momente dificle. Important e sa o scoatem la capat! :)
    Mult succes in tot ce iti doresti!

    Reply
  6. Alexandra

    :) Ar fi si culmea (si foarte plictisitor) sa vrem cu totii sa facem fix acelasi lucru, nu? :)

    Reply
  7. Jen

    Imi place ideea articolului, dar nu pentru ca as fi pasionata de mersul la munte, ci dimpotriva. Eu nu *vreau* sa merg pe munti, desi sunt convinsa ca as putea cu putin exercitiu… si ma bucur ca esti echilibrata si nu spui ca toata lumea ar trebui sa *vrea* sa faca asta :D

    Reply
  8. Adri

    Intodeauna exista nu vrea si foarte rare cazurile cand nu pot!Felicitari pentru un articol care motiveaza, care te indeamna sa-ti cauti pasiunea daca nu ai gasit-o inca!

    Reply
  9. Ruxi

    Şi eu eram la fel la început aşa că te înţeleg. Acum îmi place şi mie să merg pe munte. :)

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *