by Nathan Bergeron

Cand ma gandesc la Bordeaux ma oftic. Da rau de tot. De ce? Pai va spun imediat.

In 2006 am participat la un seminar care facea parte din Programul Youth. Era vorba de cateva zile, in care eram cazati intr-un campus de langa Bordeaux, unde faceam tot felul de workshopuri si activitati pe tema seminarului. Toate bune si frumoase, numai ca in afara de asta, timpul liber era extrem de limitat. Ne-au dus intr-o zi intr-o mini excursie (nu pot sa va spun unde, ca dau de gol urmatorul articol si in alta zi am fost in Bordeaux pentru a vizita niste centre pentru integrarea emigrantilor (asta era si tema seminarului). Dar inainte de a pleca spre oras, ni s-a dat vestea bomba: dupa vizite, aveti program de voie prin oras 2 ore. Whaaaaat???

Intr-o zi comparam Bucurestiul cu Brasovul. Amandoua imi sunt dragi pentru ca in primul locuiesc de 26 de ani si in cel de al doilea am prieteni si mi-am intalnit dragostea vietii. Stiindu-le cat de cat pe amandoua bine, ma gandeam unde as alege sa raman.

In Bucuresti ce poti face ? Aici ai oportunitati bune de lucru, ai sanse mari sa iti lansezi propria ta afacere, viata de noapte in centrul vechi este nelipsita si cam atat. Nu ai unde sa te distrezi mai fara bani sau chiar deloc. Ai cateva parcuri unde te poti plimba si lua o bicicleta gratis pentru doua ore, o parte din muzee le poti vizita gratis in Noaptea Muzeelor si te poti ascunde de caldura verii prin padurile din aproprierea Bucurestiului.

Dupa cum probabil v-ati dat deja seama, am o atractie deosebita fata de acele locuri din natura in care apa are rolul principal: cascadele ma fac sa topai de bucurie, lacurile ma linistesc, iar cheile imi trezesc simtul aventurii. Pentru cei ce nu au descoperit blogul meu personal, o sa va povestesc despre unul dintre locurile pe care le-am vizitat vara trecuta si care mi-au ramas la suflet. Cei care ma cunosc o sa spuna: „Da ma, bine, hai, lasa-ne… povesteste mai bine despre unde ai fost vara asta!”. Ei, dar pentru asta… mai trebuie putintica rabdare

Anul trecut, asa cum v-am mai spus si in alte randuri, am ajuns prin Muntii Apuseni, pe unde nu mai calcasem niciodata. Am pus de mult un pin pe harta in dreptul Cheilor Turzii, si nici in ruptul capului nu aveam sa renunt la el.

…Acum, depinde şi ce înţelege fiecare prin frumos. Curând au apărut casele, asfaltul nicăieri. Numai un pietriş umejor, împodobit când şi când cu băltuţe noroioase. Şi drumul urcă, urcă şi se îngustează, se lăţeşte, după bunul plac. Sunt din ce în ce mai circumspect că ăsta e drumul cel bun, trec printr-un râu – vruuuum!, îi trimit în gând bezele dlui Soichiro Honda pentru că Duţa trage la fel de bine şi pe nisipul şi pietrele din apă şi cu un nătărău călare pe ea, iar urc, traversez un podeţ de lemn (cam imprudent, totuşi, sunt aproape 300 de kile care trec peste nişte scândurele de brad) şi ajung în … Ţara Mlaştinilor.

După 4 ore de somn, la cinci a.m., mă simt proaspăt şi nerăbdător de drum. Ca un elev conştiincios, mi-am făcut ghiozdanul de cu seară. Nu-mi rămâne decât ritualul de dimineaţă – toaleta, îmbrăcarea cu echipamentul, verificarea triadei acte-bani-chei, urmată inevitabil de căutatul cheilor prin toată camera, găsirea cheilor, rugăciunea, căutatul cheilor din nou, adăugarea sandvişului de drum în pachet, găsirea cheilor din nou. Trag aer în piept şi ridic cu oarecare efort topcase-ul în care am îngrămădit toate cele. Încui şi cobor tropăind cinci etaje – am luat chingile? Trusa cu scule? Aparatul foto e pe umăr, da… Cheia de rezervă? E şi ea…Încărcătorul de la mobil? Parcă l-am pus… De fiecare dată, gânduri. Vin în avalanşă, noroc că nu durează mult. În vreme ce străbat, aplecat într-o parte (of, iar am pus prea multe în topcase – eu şi dacă merg până în Berceni, parcă plec în India), cei 100 de metri până la locul unde mă aşteaptă Duţa, gândurile dispar.

Daca va ganditi la Pisa ca la orasul cu turnul inclinat si va limitati doar la Piata Miracolelor atunci cand il vizitati s-ar putea sa fiti dezamagiti. Sunt lucruri frumoase de vazut si acolo, dar daca aveti ragaz si rabdare merita sa vedeti si acele locuri mai putin promovate, dar la fel de interesante pe care le puteti descoperi fara sa va calcati pe picioare cu alti turisti entuziasti. Iata doar cateva dintre ele:

Tocmai ne-am intors din oras unde am baut capuccinoul de dimineata la Il Frantoio. Aici, in Vetulonia, nu ai prea multe optiuni. Ca orice orasel fortificat pe varf de deal, ferit de masele de turisti, are 2-3 locuri in care poti sa mananci si tot atatea barulete-cafenele. La 9:30 Il Frantoio era singurul deschis si nici el prea bine. Cand am cerut bruschete al pomodoro un pusti de-al locului a fugit pana la magazinul de peste drum si s-a intors cu o punga de rosii. Intre timp noi am avut timp sa ne revenim din socul de a-l gasi dupa tejghea pe Fosco, bucatarul-ospatar de la “La Vecchia Cantina”. Ce mica e lumea! Mai ales cand te gasesti in Vetulonia

Pentru ca desi pare un fel de „Cisnadie” mai mic, e cu totul alta lume.

Pentru ca in fiecare duminica, pana la sfarsitul lui august, incepand cu 17.00 ai parte de o plimbare muzicala in biserica evanghelica (Plimbari muzicale la Cisnadioara).Pentru ca dupa poti lua parte, alaturi de comunitatea locala, la o mica receptie in curtea casei parohiale. Pentru ca orga bisericii e cea mai veche orga functionala din Romania si e o incantare sa o asculti. Pentru ca la slujba de duminica, de la 11, la orga canta Remus Henning, un mare interpret organist, apreciat pe scenele din Romania, Germania, Ungaria, Italia, Franta, Spania, Kazakhstan etc.

Pentru ca, daca esti dispus sa te murdaresti de praf si panze de paianjen, poti urca in turnul bisericii (mai vechi decat biserica insasi) si de aici poti admira dealurile satului.

In Lucca mi-a fost pentru prima data teama de biciclete. De cele bastinase care goneau ca nebunele prin centrul istoric. Venita fiind dintr-un oras unde vad mai des masini mergand pe trotuar decat biciclete (Bucuresti, daca n-ati ghicit inca ), a fost o adevarata provocare sa impart acelasi spatiu cu biciclistii hotarati sa ajunga la destinatie intr-un timp record.

Culmea ironiei a fost ca am mers in Lucca pentru ca ghidurile il recomanda ca pe un oras care poate fi vizitat atat pe jos, cat si cu bicicleta si ma tenta sa-mi inchiriez una. Asa ca am iesit din gara micuta a orasului grabita nevoie mare sa ajung la centrul de inchiriere. Am gasit rapid o cale de acces in interiorul zidurilor de caramida rosie construite in sec. al XVI-lea si de-acolo a inceput distractia.

Concluzii si povesti scurte, despre ce am vazut, aflat si simtit la “Cimisoara”:

* Dupa ce facusem o ora cu 2 autobuze ca sa prind Blue Air-ul din Baneasa, mi-am dat seama ce relaxant e sa traiesti intr-un oras ca Timisoara. Cu cat esti intr-un oras mai mare cu atat creste stresul legat de transportul dintr-un loc in altul.

* “Scârţ” este un loc de poveste, despre care auzisem multe. Are o gradina ca o padure, cu hamace, mese din lemn si scaune din butuci. Umbra, liniste, limonada la halba si placinta cu mar.