Daca va ganditi la Pisa ca la orasul cu turnul inclinat si va limitati doar la Piata Miracolelor atunci cand il vizitati s-ar putea sa fiti dezamagiti. Sunt lucruri frumoase de vazut si acolo, dar daca aveti ragaz si rabdare merita sa vedeti si acele locuri mai putin promovate, dar la fel de interesante pe care le puteti descoperi fara sa va calcati pe picioare cu alti turisti entuziasti. Iata doar cateva dintre ele:

Tocmai ne-am intors din oras unde am baut capuccinoul de dimineata la Il Frantoio. Aici, in Vetulonia, nu ai prea multe optiuni. Ca orice orasel fortificat pe varf de deal, ferit de masele de turisti, are 2-3 locuri in care poti sa mananci si tot atatea barulete-cafenele. La 9:30 Il Frantoio era singurul deschis si nici el prea bine. Cand am cerut bruschete al pomodoro un pusti de-al locului a fugit pana la magazinul de peste drum si s-a intors cu o punga de rosii. Intre timp noi am avut timp sa ne revenim din socul de a-l gasi dupa tejghea pe Fosco, bucatarul-ospatar de la “La Vecchia Cantina”. Ce mica e lumea! Mai ales cand te gasesti in Vetulonia

In Lucca mi-a fost pentru prima data teama de biciclete. De cele bastinase care goneau ca nebunele prin centrul istoric. Venita fiind dintr-un oras unde vad mai des masini mergand pe trotuar decat biciclete (Bucuresti, daca n-ati ghicit inca ), a fost o adevarata provocare sa impart acelasi spatiu cu biciclistii hotarati sa ajunga la destinatie intr-un timp record.

Culmea ironiei a fost ca am mers in Lucca pentru ca ghidurile il recomanda ca pe un oras care poate fi vizitat atat pe jos, cat si cu bicicleta si ma tenta sa-mi inchiriez una. Asa ca am iesit din gara micuta a orasului grabita nevoie mare sa ajung la centrul de inchiriere. Am gasit rapid o cale de acces in interiorul zidurilor de caramida rosie construite in sec. al XVI-lea si de-acolo a inceput distractia.

In Piazza Santa Margherita vad primele semne de viata – doi muncitori carau materiale intr-una din cladiri. Langa biserica, un sediu al Facultatii de Litere, si acela plin de drugi. Cum anume „continua povestea” Universitatii?

Piata Domului. Domul, singura cladire care nu pare afectata de cutremur. Nici o zgarietura. Pe de-o parte si de alta a pietei magazine care ofereau tot felul de servicii si care acum sunt inchise: frizerie, asigurari, bar. Oamenii astia din ce or trai, daca locul de unde le venea painea e inchis cu lacat de mai bine de un an?

- Nu e nimic de vazut acolo, dar daca vrei sa faci fotografii, du-te.
- Tu ai fost prin centru?
- Dupa cutremur? Nu.

In autobuz sunt doar 4 persoane. Cursele au ramas aceleasi, autobuzele sunt mari dar transporta mult mai putine persoane decat inainte. “Nimeni nu se mai duce in L’Aquila” – se aude o voce din spatele meu.

L’Aquila e un oras montan, intr-o depresiune din Muntii Gran Sasso d’Italia, undeva la mijlocul distantei dintre Roma si Marea Adriatica. Pe 6 aprilie 2009 a fost lovita de un cutremur de 5,8 grade pe scara Richter, care s-a facut simtit pana la cele doua mari. Muntii au mai atenuat socul si au salvat multe orase vechi de la disparitie. In L’Aquila insa s-a dezlantuit iadul. Pereti au crapat, structuri s-au prabusit (integral sau partial) omorand 300 de oameni si lasand pe drumuri alti 65 000. Practic, tot centrul istoric a fost evacuat. Si asta a fost doar inceputul iadului. Au urmat alte replici, oamenilor li s-a interzis sa intre in propriile case, li s-au furat din bunuri, si azi sunt inca pe drumuri, zonele afectate fiind in (plina) reconstructie, reconstructie care sta pe loc.

Sunt in Piazza Della Vetovaglie, in Pisa, in singurul loc negainatat de pe trotuar. Sez si ma uit cand la cer, cand la multimea de Perlisti stransi aici din toate colturile lumii. Printre ei si Bogdan care nu pare sa se grabeasca sa termine runda de socializare.. Ca fapt divers, printre toate persoanele astea necunoscute mie sunt si programatorii de la booking.com, asa ca daca vreti sa le transmiteti vreo injuratura, ceva, let me know

Revenind, spuneam ca sunt in Piazza Della Vetovaglie. Spre marea mea surprindere totul a mers ca uns pana acum. Nu tu intarziere la check-in sau imbarcare, nu tu intarziere la ridicarea bagajelor din aeroportul din Pisa, nu tu rataciri prin oras in cautarea hotelului, nu tu incurcaturi cu rezervarea sau mai stiu eu ce.

Asa ca pe la 17 ma gaseam pe strazile din Pisa, hoinarind fara nici un stres in speranta ca la un moment dat drumul ma va duce la vestitul turn. Stiti cum se spune ca nu destinatia e importanta ci drumul pana acolo? In cazul meu s-a aplicat perfect.

Multa vreme dupa ce am vazut filmul “Sub soarele Toscanei” mi-am inchipuit ca aceasta regiune inseamna numai dealuri extrem de pitoresti cu zone viticole la tot pasul. Dupa aceea m-am uitat pe o harta si am vazut ca Toscana inseamna si Pisa, si Florenta. Iar acum, dupa ce am terminat de rasfoit ghidul Lonely Planet mi-am dat seama ca Toscana inseamna mult mai mult de atat.

Orasele colinare din perioada medievala, morminte etrusce, cariere de marmura, constructii gotice, bacanii renumite, drumuri care te poarta pe urmele Sfantului Francis de Assisi, bai termale, carari mai putin umblate prin Alpi si Apenini si lista poate continua.

Pentru mine Toscana inseamna inca ceva: prima calatorie in care vreau sa ma las purtata de drum, de intamplari, de intuitie. E pentru prima data cand n-am un traseu bine pus la punct, cand n-am cazare dinainte rezervata si cand stau mai mult de 7 zile undeva. Mi-e putin teama sau putin mai mult

Ravenna este un orasel pe care am tinut mortis sa-l vad. Numele a aparut undeva in clasa a cincea, la istorie, cand am aflat ca pentru o scurta perioada de timp a fost capitala Imperiului Roman de Apus. Datorita muzicalitatii numelui si acestui fapt istoric care pune Ravenna in aceeasi cutie cu Roma, Milano si Constantinopol, am “sacrificat” o zi de plimbare prin Bologna. Si nu am regretat dupa!

La prima vedere, nu gasesti nimic imperial. Ravenna e un oras micut, linisnit, in regiunea Emilia Romagna, aproape de Marea Adriatica. De la Bologna faci cu trenul in jur de o ora, cel mult o ora si 20 minute. Cum putina lume e pasionata de istorie si de mozaicuri, orasul a scapat pana acum de hoardele de turisti. Si nu numai de aceste hoarte.

Erasmus fiind in Teramo, m-am indragostit de Fiat 500 (modelul vechi). Nu pot spune ca a fost dragoste la prima vedere. Mai intai a fost mirarea (ceva gen what the…?), apoi mai am izbucnit in ras (lumea chiar circula cu asa ceva?!), a urmat curiozitatea si intr-un final glorios bucuria de a-l revedea. Ajunsesem sa zambesc numai cand vedeam o masinuta din asta cum accelereaza “furioasa” in trafic. Venind dintr-un oras in care BMW-ul si Mercedesul si “(…) ultimul tip” sunt motive de mare mandrie, am fost uimita sa vad ca italienii circula si cu masini vechi. Nu stiam ca pentru italieni mai important e sa se deplaseze, nu conteaza neaparat cu ce. Si habar n-aveam de istoria lui Fiat 500, care a fost facuta in baza unui acord Fiat – guvernul italian: fiecare cetatean trebuia sa aiba masina lui (va amintiti de Volkswagen?). Dupa 50 de ani de istorie, la asta se adauga si afectiunea multora, concretizata in “adunari”. In Italia exista cluburi Fiat 500 care isi dau intalnire de cateva ori pe an. E o modalitate buna de a te fali cu a ta (daca esti mandru propietar) sau de a te bucura de peisaj (daca esti gura-casca).

Poate cel mai important loc din Teramo este stația de autobuze/autogara San Francesco, pentru că de aici pleacă curse ieftine spre toate orașele provinciei, unul și unul.

Civitella del Tronto

Spre exemplu, în nord, după jumătate de oră de mers cu mașina și după muuuulte curbe, o să vezi pe o stâncă în partea dreaptă o fortăreață: Civitella del Tronto. Dacă Garibaldi îți spune ceva, află că această fortăreață spaniolă a fost ultima cucerită în războiul pentru întregirea Italiei. Ea se afla atunci exact pe granița dintre Regatul celor Două Sicilii (dominație spaniolă) și Regatul Papal. Poate asta explică o parte din particularitățile dialectului din Abruzzo. Cetatea îți ia cam 3 ore să o vizitezi pe îndelete și să admiri toată intinderea de la Gran Sasso până la Adriatică. Aici am înteles de ce se spune că România are încă peisaje nealterate: cât vezi cu ochiul pământul este presărat de puncte albe, care sunt case. Case, case şi iar case. Nu ai cum să te pierzi sau să mergi 2 km fără să vezi un om sau urmele prezenței umane. Înapoi la fortăreaţă: e foarte mare şi te poţi plimba liniştit prin ea 3 ore, admirând-o.