Nu-i asa ca va treziti fericiti dupa ce ati visat ca zburati? De cand ma stiu vroiam sa ma fac pilot sau sa gasesc o modalitate sa zbor. Sunt indragostita de ski pentru ca simt ca imi da cea mai apropiata senzatie de cea de zbor. Asa ca, de curand, am prins un nou microb. „Vreau sa … sar cu parapanta!” imi spune creierasul meu de cateva luni incoace.

Poti sa faci un curs, sa iti cumperi echipament si sa devii pilot… sau poti sa zbori cu un pilot experimentat, in tandem.

Trebuie sa recunosc ca am cautat ceva vreme o modalitate pentru a sari in tandem. Din aprilie dau telefoane si intreb in stanga si in dreapta despre scoli si piloti. Am gasit ceva in Brasov, am gasit ceva in Gorj, dar nimic nu se lega cu programul meu sau cu zona Bucurestiului.

Tocmai ne-am intors din oras unde am baut capuccinoul de dimineata la Il Frantoio. Aici, in Vetulonia, nu ai prea multe optiuni. Ca orice orasel fortificat pe varf de deal, ferit de masele de turisti, are 2-3 locuri in care poti sa mananci si tot atatea barulete-cafenele. La 9:30 Il Frantoio era singurul deschis si nici el prea bine. Cand am cerut bruschete al pomodoro un pusti de-al locului a fugit pana la magazinul de peste drum si s-a intors cu o punga de rosii. Intre timp noi am avut timp sa ne revenim din socul de a-l gasi dupa tejghea pe Fosco, bucatarul-ospatar de la “La Vecchia Cantina”. Ce mica e lumea! Mai ales cand te gasesti in Vetulonia

Ma zbat in fiecare an intre dorul de Mare si dorul de Munte. Cu muntele am cam rezolvat. Am ajuns sa ma duc, cel putin vara, aproape in fiecare week-end. Dar cu marea ce ma fac?

Anul trecut am renuntat de tot la mare, pentru a merge 2 saptamani prin tara, in special la munte, si drept urmare, anul asta m-a lovit un dor nespus de mare, de plaja, de valuri, de balaceala… de tot ce inseamna mare.

Asa ca am ales anul acesta sa merg in vacanta si la munte, si la mare. In momentul asta ar trebui sa fiu undeva pe cararile din Fagaras, dupa care saptamana viitoare ma voi indrepta spre mare.

Cand visam cu ochii deschisi la reintalnirea cu marea, gandul mi-a zburat instantaneu la o mare… un pic mai mare. Ati ghicit, oceanul… mai exact prima mea intalnire cu el.

Stiti cu totii despre ce vorbesc, e crucea aia mica pe care o vedeti cand treceti pe Valea Prahovei.

De fapt ea nu e deloc mica, ba mai mult, la vremea cand a fost construita era cea mai inalta constuctie din lume de acest fel, aflata la o altitudine asa mare.

Sta acolo sus din anul 1928, cand a fost finalizata constructia, iar eu ma zgaiesc la ea de jos in sus cam de cand ma stiu. Inca de mica ai mei m-am dus aproape in toata tara, in Bucegi chiar de la 1 an. Sunt sigura ca ma uitam si atunci din carucior, cu ochii mijiti, spre Cruce. Stiam eu ce stiam.

Nu sunt o fana a drumetiilor pe munte. Am facut cateva in generala si liceu, dar nu m-a prins microbul si pace. N-am inteles niciodata cum te mai poti bucura de peisajul din jurul tau, de sunetele padurii si aerul proaspat cu ochii bulbucati de efort si limba de-un cot.. Totusi, vad atatia oameni pasionati de ture pe munte in jurul meu incat am inceput sa ma intreb daca nu cumva imi scapa mie ceva.

Asa am ajuns la Poienari unde se gaseste, cocotata pe o stanca, cetatea lui Vlad Tepes. M-am gandit ca e un inceput bun. Nu se poate numi drumetie pe munte, dar seamana destul de mult cu una. 1480 de trepte care serpuiesc prin padure te duc la ruinele cetatii de unde ai o panorama superba asupra Cheilor Argesului.

Pe la Costeşti-Vâlsan nu ai de ce să treci decât dacă ai neamuri prin apropiere. Sau dacă ai o înclinaţie artistică pentru peisaje sau poezia sămănătoristă. Sau dacă nu dai 100 kilometri de asfalt pe 10 de uliţă onestă, cu praf şi hârtoape, la colţul căreia răsare câte un puşti mirat de zgomotul alintat al motocicletei. A, da, la Costeşti-Vâlsan te duci şi dacă ai sub fund o motocicletă căreia i s-a acrit (metaforic fie spus) de oraş şi care vrea (tot metaforic) să simtă aer de ţară în nări, pardon, în radiator. Cum fac parte mai mult sau mai puţin din fiecare categorie, am vizitat Costeşti-Vâlsanul.

Ce am văzut?

Erasmus fiind in Teramo, m-am indragostit de Fiat 500 (modelul vechi). Nu pot spune ca a fost dragoste la prima vedere. Mai intai a fost mirarea (ceva gen what the…?), apoi mai am izbucnit in ras (lumea chiar circula cu asa ceva?!), a urmat curiozitatea si intr-un final glorios bucuria de a-l revedea. Ajunsesem sa zambesc numai cand vedeam o masinuta din asta cum accelereaza “furioasa” in trafic. Venind dintr-un oras in care BMW-ul si Mercedesul si “(…) ultimul tip” sunt motive de mare mandrie, am fost uimita sa vad ca italienii circula si cu masini vechi. Nu stiam ca pentru italieni mai important e sa se deplaseze, nu conteaza neaparat cu ce. Si habar n-aveam de istoria lui Fiat 500, care a fost facuta in baza unui acord Fiat – guvernul italian: fiecare cetatean trebuia sa aiba masina lui (va amintiti de Volkswagen?). Dupa 50 de ani de istorie, la asta se adauga si afectiunea multora, concretizata in “adunari”. In Italia exista cluburi Fiat 500 care isi dau intalnire de cateva ori pe an. E o modalitate buna de a te fali cu a ta (daca esti mandru propietar) sau de a te bucura de peisaj (daca esti gura-casca).

Poate cel mai important loc din Teramo este stația de autobuze/autogara San Francesco, pentru că de aici pleacă curse ieftine spre toate orașele provinciei, unul și unul.

Civitella del Tronto

Spre exemplu, în nord, după jumătate de oră de mers cu mașina și după muuuulte curbe, o să vezi pe o stâncă în partea dreaptă o fortăreață: Civitella del Tronto. Dacă Garibaldi îți spune ceva, află că această fortăreață spaniolă a fost ultima cucerită în războiul pentru întregirea Italiei. Ea se afla atunci exact pe granița dintre Regatul celor Două Sicilii (dominație spaniolă) și Regatul Papal. Poate asta explică o parte din particularitățile dialectului din Abruzzo. Cetatea îți ia cam 3 ore să o vizitezi pe îndelete și să admiri toată intinderea de la Gran Sasso până la Adriatică. Aici am înteles de ce se spune că România are încă peisaje nealterate: cât vezi cu ochiul pământul este presărat de puncte albe, care sunt case. Case, case şi iar case. Nu ai cum să te pierzi sau să mergi 2 km fără să vezi un om sau urmele prezenței umane. Înapoi la fortăreaţă: e foarte mare şi te poţi plimba liniştit prin ea 3 ore, admirând-o.

Mergeam linistiti pe un drum de tara, mai putin batut de turisti. La iesirea dintr-un satuc am fost opriti de un domn care statea langa masina lui trasa pe dreapta. Am tras si noi pe dreapta si cand am iesit din masina am vazut ca mai erau vreo 4 oprite in fata noastra.

La vreo zece metri, pe stanga, vreo douazeci de oameni strigau la soferul unei dubite aflate pe mijlocul drumului. Am vazut o sfoara legata de duba si ne-am dat seama ca era vorba de un accident. O masina intrase intr-un pom dupa ce probabil se rostogolise pentru ca era sifonata pe toate partile. Inauntru era prins soferul. Sangera, semiconstient.

In ciuda zgomotului produs de motorul dubei care te ducea cu gandul la o putere destul de mare, rotile se cam invarteau in gol si masina accidentata tot in sant era. A tot incercat sa traga pana cand sfoara s-a rupt sub privirile ingrijorate ale celor prezenti. Cat ai clipi, parca toti s-au inteles din priviri si au inceput sa impinga masina. Incet, incet, au adus-o pe un teren stabil.

Am descoperit Balcicul intr-un miez de primavara, la sfarsit de aprilie. Era prima vacanta alaturi de iubitul meu, la inceputul unei mari iubiri.

Am ales varianta “hard” a traseului, adica Bucuresti-Constanta-Vama Veche-Balcic, cu trenul si microbuzul pana la granita, apoi cu taxiul pana la hotel.

Nu voi uita niciodata imaginea Balcicului de sus, cand masina cobora agale spre mare. Un colt de rai, suspendat intre cer si pamant. Liliacul abia inflorise si isi deschidea aripile parfumate, imbratisandu-ne simturile.