Multa lume m-a intrebat cum e Lisabona? Ce mi-a placut cel mai mult? Merita drumul pana acolo? E scump? Si de fiecare data raspunsul meu era acelasi: “Lisabona este un oras superb, care merita vizitat”. Dar, ca orice lucru pe lumea asta are si parti bune si parti mai putin bune.

Ce mi-a placut la Lisabona

- este un oras orientat catre turisti. Inca din aeroport te intampina cu un punct special de informare, iti dau harta orasului si harta mijloacelor de transport si iti stau la dispozitie pentru orice fel de intrebare. Prin magazine, muzee, restaurante oamenii sunt foarte amabili si n-am putut sa ma plang de servicii.

- specialitatile culinare sunt delicioase. Fie ca vorbim de codul lor afumat (bacalhau), de pulpa de vita interesant condimentata (picanha) sau de mini tartele cu crema de vanilie si scortisoara (Pasteis de Belem), toate au ceva unic care le transforma intr-o amintire culinara de neuitat. Aici am mancat pentru prima data caracatita si, surprinzator, mi-a placut. De asemenea, orezul portughez cu creveti mi s-a parut foarte gustos.

- viata de noapte din Bairro Alto. Chiar daca la prima vedere poate parea un loc dubios, cartierul Bairro Alto are muzica si voie buna pentru toate gusturile. Chiar si marihuana si hasis, daca esti in cautare de asa ceva. Sau doar un bar linistit, cu muzica alternativa si bere ieftina. Mai multe despre asta gasiti aici.

- obiectivele turstice dintre care n-as fi vrut sa le ratez pe urmatoarele (propriul meu top 10, nu neaparat in ordinea asta):

Inainte sa plec in Lisabona am incercat sa aflu cam de cati bani am nevoie ca sa nu fac foamea pe acolo si sa pot sa vizitez una, alta. Mi-a fost destul de greu sa aflu, iar ghidul meu turistic s-a dovedit a fi in urma cu taxele de intrare la muzee si palate. Asa ca gasiti mai jos preturile pentru mancare, transport si intrari din luna august 2009.

Transport

Am ajuns in Lisabona tarziu in noapte, asa ca taxiul nu a practicat tariful normal, din timpul zilei. Am negociat cu soferul pretul pana la hotel inainte sa ne urcam. Vorba vine ca am negociat. De fapt noi l-am intrebat cat ne ia, el ne-a zis 15 euro si noi am zis ok. Am incaput toti – 5 persoane, asa ca ne-a convenit. Pretul afisat de aparat atunci cand am ajuns la hotel era de 5,9euro. De asemene, daca nu te intelegi dinainte cu soferul asupra unei anumite sume, la pretul afisat de aparat se adauga 1,2euro/bagaj.  In cazul nostru ar fi fost 1,2 x 5 = 6 euro + 5,9 euro = 11,9 euro. Deci nu ne-a jegmanit prea rau

De mentionat: distanta de la aeroport la hotel Alif nu este prea mare. Daca aveti hotel in centru, de exemplu la Rossio, mai adaugati in jur de 5 euro.

Va zic de pe acum: daca mergeti la Sintra, luati-va neaparat ceva cu maneca lunga! Cand am coborat din tren am avut un mic soc termic. M-am bucurat ca nu m-am imbracat mai sumar, dar blugii lungi, adidasii si maieul nu mi-au fost de ajuns pentru a ma simti confortabil la temperatura respectiva.

Am avut noroc ca privelistea mi-a luat gandul de la frig si drumul – urcatul pe serpentine – a rezolvat temporar problema.

Primul lucru pe care am vrut sa-l vad a fost Palatul National din Sintra. Acolo unde figura pe harta am gasit o cladire alba, pe care timpul isi pusese amprenta. Nimic spectaculos, care sa aduca a palat. Nici un semn pe care sa scrie “Palat”. Am trecut mai departe crezand ca n-am ajuns unde trebuie. Cei de la punctul de informare (da, in Portugalia, pe oriunde am fost existau puncte de informare pentru turisti cu persoane amabile si harti gratuite) mi-au zis sa ma intorc inapoi. Acela era palatul. Interiorul era mult mai spectaculos decat intrarea

Inainte sa plec in Lisabona, am intrebat un prieten care vizitase anul trecut orasul ce nu trebuie sa ratez? Pe langa Palat, Alfama si Parcul Natiunilor, m-a sfatuit sa ma duc sa vad Oceanul.

Parea foarte impresionat de Atlantic, plaje si privelisti asa ca iata-ma, vineri de dimineata, in tren spre Estoril.

Gara, extrem de pitoreasca, m-a dus cu gandul mai degraba la un sit arheologic decat la o intrare pe plaja. Wikipedia mi-a dezvaluit, ulterior, ca in Estoril exista ramasitele caselor romane vechi de 2000 de ani.

De cand am aflat ca hotelul in care vom sta e poarta-n poarta cu “Campo Pequeno” – cladirea care gazduieste luptele cu taurii – mi-am dorit sa asist la un astfel de spectacol. Dupa ce am luat biletele de avion m-am bucurat ca prindem o joi acolo. Joia au loc luptele. Cand am ajuns la fata locului am constatat ca norocul mi-a suras: corridele se tin de doua ori pe luna, una chiar saptamana asta.

Nu stiu exact de ce am tinut neaparat sa merg la corrida. Probabil din curiozitate, pentru ca auzisem multe despre luptele cu tauri, vazusem filme cu si despre toreadori, era ceva nou si exotic.

Am ajuns in fata cladirii si, cautand poarta prin care trebuia sa intram, am auzit multa zarva.

Se pare ca mi-am facut un obicei din a ma rataci in fiecare dimineata. De fapt, de data asta nu mai era dimineata. Am dormit ceva mai mult si am mai zabovit prin camera. Era in jur de 12:30 cand am ajuns la Sao Sebastiao si am inceput sa ma invart pe strazi in cautarea muzeului Gulbenkian. Pe harta parea aproape, la maxim 5 minute de mers pe jos asa ca ma intrebam de ce merg de vreo 15 minute si nu-mi dau seama unde sunt. Cu ajutorul unei doamne care nu vorbea decat portugheza si a unui jandarm care mi-a zis jumatate de indicatie in engleza, un sfert in franceza si a terminat aratandu-mi cu mana am ajuns pe drumul cel bun.

Astazi a fost una dintre acele zile in care as fi zacut in pat pana dupa masa tarziu daca as fi fost acasa. Chiar si in Lisabona fiind mi se parea o idee imbietoare la 8 dimineata cand mobilul nu mai contenea cu sunatul. M-am dus singura cu zaharelul spunandu-mi ca ma ridic doar ca sa iau micul dejun, dupa care revin in pat. Aiurea, intre timp m-am trezit de-a binelea si am plecat inspre Chiado si Bairro Alta.

Prima oprire: Museu da Chiado. Nu cu prea multa tragere de inima. Pictura nu se numara printre interesele mele. Devin foarte frustata atunci cand cineva vorbeste despre semnificatia profunda a unui tablou, iar eu nu vad decat o amestecatura de culori fara sens sau doua linii pe care si un copil mic ar putea sa le traseze. In fine, am intrat si in loc de tablouri abstracte m-a intampinat vrejul de fasole al lui Jack. De fapt a lui Jocio Petro Vale (tot Jack, dar in portugheza). Mi-a placut foarte mult mai ales pentru semnificatia sa, atat de potrivita cu lumea din ziua de azi. Intr-o camera intreaga si un hol se intindea un vrej de fasole facut din ceva material sintetic cusut si umplut cu bilute. Spre deosebire de vrejul din poveste, acesta se intindea pe orizontala si doar cateva ramificatii subtiri o luau timid in sus, sperand sa acceada la o lume superioara Frumoasa paralele, nu?

In urmatoarea jumatate de ora am avut senzatia ca simpla vedere a vrejului m-a purtat intr-o alta lume.

Dupa mai putin de 5 ore de somn, ma gaseam la etajul 9 al hotelului Alif luand micul dejun cu muuulti oameni tehnici in jur. (In perioada asta se desfasoara in Lisabona YAPC, iar prietenul meu este fan infocat Perl) Nu pot sa zic ca sunt pe aceeasi lungime de unda cu genul asta de persoane – geeks kind – asa ca dupa o incercare esuata de a socializa cu unul dintre ei, am terminat repede ce aveam in farfurie si am pornit-o la plimbare prin oras.

19:26 – Budapesta
Astazi cu siguranta nu e o zi norocoasa pentru mine. Mai intai, am ajuns la Romana si 783-ul a plecat sub privirea mea exasperata. 45 de minute de asteptat nu era ceva ce sa-mi doresc. Noroc ca plecasem cu suficient de mult timp inainte de acasa incat sa nu-mi fac griji ca nu mai prind avionul.

“August? In Lisabona? O sa te coci de-a binelea!”

Am auzit-o de nenumarate ori si incepusem sa ma gandesc cu groaza la o saptamana torida in care majoritatea timpului mi-l voi petrece umbland hai hui sub cerul liber.