…Acum, depinde şi ce înţelege fiecare prin frumos. Curând au apărut casele, asfaltul nicăieri. Numai un pietriş umejor, împodobit când şi când cu băltuţe noroioase. Şi drumul urcă, urcă şi se îngustează, se lăţeşte, după bunul plac. Sunt din ce în ce mai circumspect că ăsta e drumul cel bun, trec printr-un râu – vruuuum!, îi trimit în gând bezele dlui Soichiro Honda pentru că Duţa trage la fel de bine şi pe nisipul şi pietrele din apă şi cu un nătărău călare pe ea, iar urc, traversez un podeţ de lemn (cam imprudent, totuşi, sunt aproape 300 de kile care trec peste nişte scândurele de brad) şi ajung în … Ţara Mlaştinilor.

După 4 ore de somn, la cinci a.m., mă simt proaspăt şi nerăbdător de drum. Ca un elev conştiincios, mi-am făcut ghiozdanul de cu seară. Nu-mi rămâne decât ritualul de dimineaţă – toaleta, îmbrăcarea cu echipamentul, verificarea triadei acte-bani-chei, urmată inevitabil de căutatul cheilor prin toată camera, găsirea cheilor, rugăciunea, căutatul cheilor din nou, adăugarea sandvişului de drum în pachet, găsirea cheilor din nou. Trag aer în piept şi ridic cu oarecare efort topcase-ul în care am îngrămădit toate cele. Încui şi cobor tropăind cinci etaje – am luat chingile? Trusa cu scule? Aparatul foto e pe umăr, da… Cheia de rezervă? E şi ea…Încărcătorul de la mobil? Parcă l-am pus… De fiecare dată, gânduri. Vin în avalanşă, noroc că nu durează mult. În vreme ce străbat, aplecat într-o parte (of, iar am pus prea multe în topcase – eu şi dacă merg până în Berceni, parcă plec în India), cei 100 de metri până la locul unde mă aşteaptă Duţa, gândurile dispar.

In Lucca mi-a fost pentru prima data teama de biciclete. De cele bastinase care goneau ca nebunele prin centrul istoric. Venita fiind dintr-un oras unde vad mai des masini mergand pe trotuar decat biciclete (Bucuresti, daca n-ati ghicit inca ), a fost o adevarata provocare sa impart acelasi spatiu cu biciclistii hotarati sa ajunga la destinatie intr-un timp record.

Culmea ironiei a fost ca am mers in Lucca pentru ca ghidurile il recomanda ca pe un oras care poate fi vizitat atat pe jos, cat si cu bicicleta si ma tenta sa-mi inchiriez una. Asa ca am iesit din gara micuta a orasului grabita nevoie mare sa ajung la centrul de inchiriere. Am gasit rapid o cale de acces in interiorul zidurilor de caramida rosie construite in sec. al XVI-lea si de-acolo a inceput distractia.

In Piazza Santa Margherita vad primele semne de viata – doi muncitori carau materiale intr-una din cladiri. Langa biserica, un sediu al Facultatii de Litere, si acela plin de drugi. Cum anume „continua povestea” Universitatii?

Piata Domului. Domul, singura cladire care nu pare afectata de cutremur. Nici o zgarietura. Pe de-o parte si de alta a pietei magazine care ofereau tot felul de servicii si care acum sunt inchise: frizerie, asigurari, bar. Oamenii astia din ce or trai, daca locul de unde le venea painea e inchis cu lacat de mai bine de un an?

- Nu e nimic de vazut acolo, dar daca vrei sa faci fotografii, du-te.
- Tu ai fost prin centru?
- Dupa cutremur? Nu.

In autobuz sunt doar 4 persoane. Cursele au ramas aceleasi, autobuzele sunt mari dar transporta mult mai putine persoane decat inainte. “Nimeni nu se mai duce in L’Aquila” – se aude o voce din spatele meu.

L’Aquila e un oras montan, intr-o depresiune din Muntii Gran Sasso d’Italia, undeva la mijlocul distantei dintre Roma si Marea Adriatica. Pe 6 aprilie 2009 a fost lovita de un cutremur de 5,8 grade pe scara Richter, care s-a facut simtit pana la cele doua mari. Muntii au mai atenuat socul si au salvat multe orase vechi de la disparitie. In L’Aquila insa s-a dezlantuit iadul. Pereti au crapat, structuri s-au prabusit (integral sau partial) omorand 300 de oameni si lasand pe drumuri alti 65 000. Practic, tot centrul istoric a fost evacuat. Si asta a fost doar inceputul iadului. Au urmat alte replici, oamenilor li s-a interzis sa intre in propriile case, li s-au furat din bunuri, si azi sunt inca pe drumuri, zonele afectate fiind in (plina) reconstructie, reconstructie care sta pe loc.

Sunt in Piazza Della Vetovaglie, in Pisa, in singurul loc negainatat de pe trotuar. Sez si ma uit cand la cer, cand la multimea de Perlisti stransi aici din toate colturile lumii. Printre ei si Bogdan care nu pare sa se grabeasca sa termine runda de socializare.. Ca fapt divers, printre toate persoanele astea necunoscute mie sunt si programatorii de la booking.com, asa ca daca vreti sa le transmiteti vreo injuratura, ceva, let me know

Revenind, spuneam ca sunt in Piazza Della Vetovaglie. Spre marea mea surprindere totul a mers ca uns pana acum. Nu tu intarziere la check-in sau imbarcare, nu tu intarziere la ridicarea bagajelor din aeroportul din Pisa, nu tu rataciri prin oras in cautarea hotelului, nu tu incurcaturi cu rezervarea sau mai stiu eu ce.

Asa ca pe la 17 ma gaseam pe strazile din Pisa, hoinarind fara nici un stres in speranta ca la un moment dat drumul ma va duce la vestitul turn. Stiti cum se spune ca nu destinatia e importanta ci drumul pana acolo? In cazul meu s-a aplicat perfect.

Am fost un copil crescut intre betoane, cu bunici in Bucuresti si Timisoara. Cand altii se lamentau ca trebuie sa-si petreaca vacanta la tara eu stiam ca ma asteapta o vara lunga si torida de stat in capitala. A fost si rau, si bine, dar cert e ca acum ma entuziasmez de numa, numa in fata unui peisaj rural. Sorb din priviri orice vietate fie ca e vorba de rate, oi, vaci sau cai, imi place mirosul de iarba proaspat cosita amestecat cu izul de balegar si mi se pare extrem de frumoasa orice casa taraneasca, oricat de darapanata ar fi. Asa ca pe langa plimbarile in mediul rural, muzeele etnografice ma atrag ca un magnet.

Fiind in nordul Bulgariei, aproape de Veliko Tarnovo, am dat o fuga pana la Gabrovo unde se gaseste un muzeu al satului in aer liber. Auzisem ca e interesant si interactiv, ca poti sa vezi mesteri lucrand in fata ta obiecte pe care mai apoi poti sa le cumperi si ca apa e un element central al expozitiei, insa nu m-am asteptat nici o clipa sa fie atat de spectaculos pe cat a fost.

Avand in vedere ca mai toate weekendurile le petrec in Tara Barsei, simt ca acest loc ma primeste din ce in ce mai mult si imi ofera si mai multe de vazut si descoperit. Sambata trecuta am hotarat impreuna cu iubitul meu sa mergem in Sighisoara, oras prin care am trecut, dar nu am stat niciodata sa-l vizitez. Asadar ne-am urcat in masina si am plecat spre orasul lui Vlad Dracul. Se anunta o zi de vara superba, foarte buna atat pentru calatorit cat si pentru o sesiune de fotografie.

Prima localitate in care ai ce vizita este Feldioara – aici se afla o cetate in stil genovez specific secolelor XIV-XV, cetate in care copiii isi fac de joaca cu caramizile zidurilor. Am fost in acest loc in urma cu o luna si ceva doar ca sa facem poze, cateva informatii le-am aflat de pe internet, insa e pacat ca un astfel de loc este lasat in paragina.

Am ajuns doar de cateva ore in Nessebar. Pe la 22:30 am intrat in orasul vechi grabiti nevoie mare. Ne era teama ca nu cumva gazda noastra sa ne fi anulat rezervarea facuta, crezand ca nu mai venim. Ce-i drept, l-am gasit pe Strahil pe terasa, scanand orizontul dupa doi rataciti pe care ii astepta, probabil, de la 14:00. Ne-a intampinat cu un zambet larg si noi i-am intors zambetul cand am vazut camera cocheta, galben mustar si vederea de pe balcon. In lumina palida a felinarelor zaream franturi din portul cu yachturi si auzeam marea lovind timid malul.

Dupa seara petrecuta cu Nenèé si cu alti prieteni am pornit spre Lucas unde aveam sa petrec ultima mea noapte in centrul Vienei. Lucas este o persoana deosebita, pasionata de cultura tailandeza si fiind controlor de trafic aerian reuseste sa-si gaseasca mereu cele mai bune preturi pentru zboruri Europa-Asia.

Cea de a treia zi petrecuta in Viena mi-a adus si putina ploaie si putin soare, insa vremea a fost perfecta pentru plimbarile mele in centrul orasului. Am hotarat de data aceasta sa intalnesc un alt amic de pe couchsurfing, un vienez foarte pasionat de Romania (spre rusinea mea a fost in mai multe locuri in tara mea decat am fost eu) si impreuna cu el am ajuns la un cimitir de la marginea orasului, chiar pe malul Dunarii, unde a fost filmata o scena din filmul Before Sunrise. Linistea apasatoare te desparte de galagia orasului si doar Dunarea iti reaminteste ca esti inca pe meleaguri vieneze.