Pentru că nu mai fusesem niciodată pe valea Jiului, am zis să profit de simpozionul organizat de Universitatea din Petroşani şi să mai trec în agendă câteva locuri prin care am trecut.

La Petroşani am mers cu trenul, de la Bucureşti. Drumul a fost destul de plictisitor până în Târgu Jiu, singurii care mi-au atras atenţia fiind nişte maci roşii în mijlocul câmpului. După Târgu Jiu, relieful a început să se schimbe; cea mai impresionantă bucată din drum a fost defileul Jiului. Calea ferată a trecut prin multe tunele, peste poduri şi viaducte, şoseaua şi Jiul se “împleteau” în jurul nostru, fiind când pe partea stângă, când pe dreapta, munţii erau superbi, era o privelişte cum de mult nu am mai văzut.

Daca stau sa fac o lista cu destinatiile preferate din topul meu, pe locul doi se afla Viena. Hmm de ce Viena? Pai mi-a placut pentru un infinit de lucruri. Acum un an, in aceasta perioada, ma lafaiam pe gazonul din centrul vienez cu o carte in mana si cu soarele ce-mi alinta fata. Mi-am gasit o gazda minunata datorita couchsurfingului si tot aici am intalnit o amica croata pe care trebuia sa o vad in Bucuresti, insa cand ea a vizitat orasul nostru eu nu eram in stare sa ies din casa.

Cu doar 70 de Euro zborul dus-intors am ajuns in orasul valsului si nerabdatoare m-am urcat in tren, alaturi de o romanca ce venise pentru a da un examen. La indicatiile ei am scos 10 Euro din buzunar pentru Train Shuttle si aproape imi venea sa plang cand prietena croata mi-a spus “Dar ti-am zis sa nu iei cursa speciala, pt doar 1,50 Euro ajungeai cu un alt tren pana in Wien Mitte!”, dar deh sa te iei dupa altii. Colega de avion a zis ca a fost de nenumarate ori in Viena si singura cale pe care o stia de la Aeroportul Flughafen pana in centrul era trenul special si scump.

De marti dupa-amiaza imi chinui din greu picioarele pe strazile din Budapesta. A fost zapuseala ca in iulie, a plouat cu galeata, a fost frig, insa cer senin deloc. Dar ce mai conteaza? Maine dimineata plec inapoi spre Bucuresti si sper ca astazi sa fie o ultima zi de neuitat.

Planific sa petrec cateva ore la Gradina zoologica, despre care am auzit ca este foarte frumoasa, sa cercetez ascunzisurile labirintului din Buda, fortareata de pe colina Gellert, iar pe seara sa ma plimb pe malul Dunarii in speranta ca-mi va ramane intiparita in minte imaginea podurilor si a cladirilor luminate, care fac deliciul unei seri petrecute la granita dintre Buda si Pesta.

Venind tocmai de la Alba Iulia, am ajuns la Carta in jurul orei 19, cand, desigur, nu mai era picior de om pe acolo. Era prima biserica fortificata pe care o vedeam si s-a intamplat sa ramana pe departe preferata mea. Se afla intre Avrig si Fagaras, accesul facandu-se din DN 1 (E68), aproximativ in dreptul accesului pe faimosul Transfagarasan.

Carta este considerata unul dintre cele mai vechi si mai importante monumente ale goticului timpuriu din aceasta parte a Europei. Este desigur in stare de ruina, nu au mai ramas multe elemente din fortificatia grandioasa ce a fost demult, insa starea in care se afla acum pur si simplu m-a fascinat. Initial se observa ca s-a pastrat peretele fatadei principale a bisericii, pe care se vede golul unei rozete de dimensiuni mari.

Masina ne-a lasat undeva pe autostrada. Trebuia sa mergem pe jos pana la oras. Drumurile pe autostrada, cu trollerul dupa mine sunt o amintire foarte vie din calatoria in Sicilia. Asa am hotarat sa nu mai calatoresc niciodata cu altceva decat rucsac

E tare frumos sa mergi pe jos.

La Taormina am ajuns dupa ce am batut un drum printre livezi cu portocali si lamai. A fost incantator! La fel la Cefalu. Drumul pe jos pana la oras ne-a recompensat cu o priveliste minunata: colina muntoasa si marea la poale, la apus. Asta e primul lucru care mi-a placut la Cefalu: panorama superba, care devine tot mai detaliata pe masura ce te apropii.

Dupa mai bine de o saptamana petrecuta in Apuseni, iata-ne chiar in inima Romaniei, hoinarind pe dealurile din Podisul Transilvaniei. Plecam cu Fagarasii in spate, de la Voila spre Medias, via Agnita.

Imi pare tare rau ca nu am oprit sa fac o poza la un panou pe care scrie “Calatorule, nu uita, tocmai ai trecut prin centrul tarii”, care este undeva imediat dupa localitatea Dealu Frumos. Mi-a placut tare mult sa trec prin centrul geografic al Romaniei.

Va spuneam in postul anterior ca prima impresie asupra Balcicului n-a fost prea stralucita. Blocuri si case intr-o stare jalnica, mai nimeni pe strada, drumuri pline de gropi. Ce mai, incepusem sa ma intreb daca a fost o idee buna sa venim aici si sa rezervam camera de hotel pentru 4 nopti.

Am rasuflat usurata cand am descoperit ca avem net in camera, iar dupa o masa copioasa si foarte ieftina la restaurantul hotelului parca am inceput sa vad situatia cu alti ochi. Ca o paranteza, va recomand cu toata increderea Hotelul Paris la care am stat. Camera era decorata cu bun gust, am avut un balcon imens cu fotolii si masuta, bucatarul priceput, mancarea ieftina si tot personalul ne-a servit cu zambetul pe buze.

Daca ma gandesc la cele cateva zile petrecute in apropiere de Messina am o gramada de pofte. Aici am gustat cea mai buna inghetata din lume, m-am topit dupa granita cu Nutella si am descoperit o multime de bunatati culinare. Roby, de pe CouchSurfing a fost cel care ne-a initiat in arta mancatului de inghetata. Ne-a dus intr-un satuc unde ne-a explicat ca se gaseste “Il miglior gelato del mundo”. Confirm. In fiecare zi am fost acolo iar la ultima vizita mi-am luat 2 portii, ca sa imi ajunga. Puteti sa radeti de poza din stanga, incercam sa ma descurc cu cele 2 conuri primite pentru a “gestiona” inghetata care ameninta sa curga

Daca inainte credeam ca francezii sunt foarte tari la capitolul delicii dulci, in Sicilia am inceput sa ma indoiesc. Dupa ce am mancat inghetata pana m-a durut burta am descoperit un loc unde aveau cornetto cu cel putin 15 feluri de umpluturi diferite. Au inventat ei francezii croissantul insa nu l-au si umplut. Italienii (sau poate sicilienii, in particular) l-au desavarsit cu Nutella, ricotta si alte minunatii.

Era o zi mohorata si friguroasa. Iesisem de la lucru impreuna cu o fosta colega si prietena draga, Stefania pe numele ei. Infruntam vantul taios si ca sa treaca timpul mai repede vorbeam vrute si nevrute. Asa a ajuns sa-mi povesteasca, cu un entuziasm molipsitor, despre “Panza de paianjen”, o carte pe care o citise cu mare placere si din cauza careia ajunsese sa-si doreasca sa viziteze Balcicul. Il descria ca pe un colt de rai, cu gradini superbe adunate in jurul unui castel de la balconul caruia puteai sa privesti marea.

Va ziceam ca era frig afara si cand am auzit povestea ei mi-am zugravit in minte o gradina plina cu flori si pomi inverziti, cu miresme placute si..marea. Zgomotul valurilor care infrunta stancile. Pescarusii. Mirosul de mare. Atunci a fost prima data cand mi-am dorit sa ajung, candva, la Balcic.

trrrr, trrrr, trrrr. Deschid un ochi, deranjata din dulcele somn, vad ca afara nici nu s-a luminat bine si-mi vine sa-i ard una ceasului desteptator. E sambata dis de dimineata, mai exact 5 si singurul lucru care ma convinge sa ma dau jos din pat e ideea de a bea o cafea la Wien Cafe. Peste vreo 5 ore si jumatate cand voi ajunge la Sibiu.

Cam asa a inceput unul din weekendurile mele din martie si, credeti-ma pe cuvant, nu sunt o persoana matinala! Dar cafeaua aceea, savurata intr-un loc destul de retras de unde poti sa vezi “orasul de jos” e un motiv suficient de bun pentru a pleca la drum, la o ora indecenta. Bineinteles ca nu era singurul. Aveam de tinut o prezentare in ziua respectiva si de incheiat o mai veche socoteala cu Sibiul: trebuia sa-mi iau inima in dinti si sa urc pana in varful turnului de langa clopotnitei Bisericii Evanghelice.