Istoria Salzburgului este legata cu fire invizibile de “aurul alb” al vremurilor de demult, sarea. Noua ni se pare greu de crezut ca sarea ar putea juca un rol crucial in cresterea economica, dar Salzburgul si fortareata inaltata de arhiepiscopi stau marturie pentru acest lucru.

Pe raul Salzach se transporta sarea si in vremurile de restriste se pastra in camere speciale in fortareata. Fortareata se numeste Festung Hohensalzburg, adica Fortareata de mai Sus de Salzburg si constructia ei a inceput in 1077. A fost extinsa si modificata pe parcursul a aproape 500 de ani de catre arhiepiscopii diocezei Salzburg. A fost construita pentru aparare si nu a fost niciodata ocupata prin forta, dar nu s-au lasat asteptate nici imbunatatirile legate de confort. M-au impresionat camerele palatului:

Am ajuns in Austria la Salzburg, la invitatia unei prietene care invata la Mozarteum si se pregateste sa devina soprana. Pe strada, urmarind stilul arhitectural, strazile, felul in care sunt armonizate cladirile vechi cu cele noi, prietena mea sumarizeaza cumva succesul austriecilor in materie de turism: “De cand sunt aici mi-am dat seama ca nimic nu e lasat la voia intamplarii.”

Putem sa extrapolam asta la orice: la felul in care e reconstruita atmosfera din vremea lui Mozart in cele doua muzee dedicate lui, la felul in care se imbraca domnisoarele de-acolo, la felul in care e organizat un eveniment, la sistemele de pe partiile de ski si la viata noastra. Daca vrem sa reusim, trebuie sa avem grija mai intai la privirea de ansamblu si apoi la micile detalii.

2 ianuarie 2010 ne-a prins pe drum. Timisoara – Bucuresti, adica vreo 10 ore de condus. Eram destul de obositi dupa o vacanta activa si tristi pentru ca aproape se terminase. Asa cum suntem cu totii cand ne intoarcem acasa dupa cateva zile de relaxare.

Tristetea, oboseala, toate au trecut in plan secund pe drumul ce leaga Piatra Scrisa de Drobeta Turnu-Severin. Nu stiam incotro sa ne uitam mai intai ca sa nu ratam nici o farama din peisajul superb ce se intindea in fata ochilor nostri.

Nu e prima data cand merg pe acest drum, dar e prima data cand raman impresionata. Nu stiu daca inainte nu am fost atenta, sau nu am nimerit momentul zilei potrivit. Cert e ca pe inserat,  soarele care inca mai e pe cer, dar se ascunde dupa o perdea de nori, ii da o stralucire aparte.

Pe drumul ce leaga Drobeta Turnu Severin de Timisoara, la 25 de km de Caransebes, se afla un schit modest, aproape lipit de tunelul sapat in stanca pentru calea ferata. Cei din zona cunosc locul ca “Piatra Scrisa” si stiu ca acolo pot face un mic popas. Ceilalti au toate sansele sa treaca pe sosea fara sa observe schitul de care se leaga multe povesti ajunse pana in ziua de azi din vorba in vorba.

Mergand inspre Timisoara, si noi l-am ratat. Abia in momentul in care l-am depasit Bogdan si-a adus aminte ca acolo era Piatra Scrisa, locul unde ai lui mereu opreau pentru o pauza binemeritata dupa un drum lung. La intoarcere am zabovit cateva clipe sub podul de cale ferata, am urcat treptele sapate in stanca si am intrat in schit.

Timisoara nu mi-e un oras strain. Am petrecut multe veri la bunicii de aici cand eram mica. Acum, cu ocazia Revelionului, am revenit in orasul banatean, am revazut locuri dragi si mi-am adus aminte de ce ma simt atat de bine in Timisoara de fiecare data.

Puteti sa ziceti ca sunt subiectiva, dar sunt convinsa ca oricine ajunge aici va fi impresionat nu numai de pietele cu o puternica incarcatura istorica, constructiile impunatoare si parcurile ingrijite, dar si de atitudinea localnicilor si actiunile  inspirate ale autoritatilor.

Ca sa nu ma mai lungesc, iata de ce imi place asa de mult sa revin in Timisoara:

Sunt in Severin de 3 zile. Pana acum a fost o vreme mohorata, cu ceata si frig, care te indemna sa stai in casa. Azi am profitat de aparitia soarelui si am iesit la o scurta plimbare prin resedinta judetului Mehedinti.

N-am apucat sa vad tot orasul, insa deja am descoperit cateva locuri care merita vizitate, o cafenea in care m-as mai duce cu placere, cociobe lipite de vile frumoase si o sinagoga gard in gard cu o catedrala ortodoxa.

Sa le luam pe rand.

“Cea mai celebra atractie turistica in molcomul oras colonial spaniol La Orotava este un interesant conac din secolul al XVII-lea“. Asa incepea descrierea pentru Casa de los Balcones, situata pe prima pozitie in topul celor mai interesante 10 atractii turistice din Tenerife, din ghidul pe care il aveam cu mine. Curiozitatea mea legata de acest loc era cu atat mai mare cu cat singura poza oferita de autorul ghidului nu impresiona prin nimic.

Despre pofta mea de a calatori va pot spune ca a venit odata cu vizitarea unui oras magnific, plin de arta si de viata: Barcelona. Pana la varsta de 24 de ani nu am depasit granitele Romaniei, calatorind putin doar prin tara. Insa, schimbarea a venit in august 2008, cand la indemnul unui amic roman am calcat pe pamant spaniol. Prima intalnire cu orasul a fost si va ramane una dintre cele mai frumoase amintiri. Cine spune ca nu poti calatori decat insotita si nu te poti distra si cu straini nu stie ce vorbeste! Aproape singura, cu o harta in mana si cu doua-trei noutini de spaniola(si acelea stiute de la telenovele) am trait un sejur de 10 zile in orasul lui Gaudi. Ca hostel, am ales unul in centru, pe langa Palau Güell, destul de ieftin(~27Euro/noapte, single), iar despre mancare daca nu esti pretentios, exista multe magazine de cartier de unde iti poti procura alimente pentru cateva zile doar cu 20 Euro.

Atunci cand vine vorba de admirat animale captive, rabdarea mea este extrem de limitata. Mi se pare foarte nedrept sa le tii in custi sau spatii mici doar pentru a satisface privirile curioase ale oamenilor.

Nu sunt un fan al gradinilor zoologice, e clar. Doar ca in Tenerife, vizitand Loro Parque, aproape ca am uitat de asta.

Intr-o dupa amiaza tarzie ne aflam in vestul insulei Tenerife, pe un drum marginit de stanci intr-o parte si de ocean in cealalta parte. In fata noastra era un panou alb, imens, pe care scria “Drum inchis din cauza pietrelor care cad. Cei cu autorizatie continua pe propria lor raspundere”.

Autorizatie n-aveam, deci in mod normal ar fi trebuit sa facem stanga imprejur. Dar pe langa noi treceau masini dupa masini, fara sa se sinchiseasca de panou. Or avea toate autorizatie? Am presupus ca nu si ne-am continuat drumul inspre Faro de Teno, cel mai vestic punct al insulei. Cu frica-n san, ce-i drept, dar am continuat.