Sa va spun ce au ei si nu avem noi? Sa va scriu de ce nu m-as mai duce la ski in Romania niciodata? N-ar fi constructiv deloc.

O sa va scriu cum a fost si sper sa ne entuziasmam cu totii asa de tare incat sa miscam lucrurile si aici. Se potriveste povestea fulgilor de zapada care uniti formeaza un bulgare; ii dai drumul pe o panta si se face atat de mare incat e imposibil sa-l opresti.

Mi-a placut pana si drumul pana la Solden: “autostrazi cu priveliste”, Innsbruck si apoi doar munti si un drum printre versanti. Nu m-am ocupat de gasit cazare, dar am fost impresionata de cabana noastra. Prietenii mei au gasit locul prin http://www.interhome.de si asa arata cabana.

Trecusera doar cateva minute peste ora 8 (dimineata) cand am aterizat in Roma. Nu stiam prea bine cat de repede o sa ajungem la hostelul situat pe langa gara Termini, asa ca ne pregatisem un traseu de incalzire pentru prima zi.

Am avut noroc si am prins autocarul de 8:30 care parcurgea ruta Roma Ciampino – Termini. Biletul a costat 4 euro si in 40 de minute ne aflam pe una din laturile garii, incercand sa gasim drumul cel mai scurt pana la hostel.

Totul a mers ca pe roate, asa ca pe la 10 jumatate am inceput plimbarea care avea sa ne poarte pe la Santa Prassede, Santa Maria Maggiore, Piazza dell Esquillino, Palazzo delle Esposizione, Teatro dell Opera, Palazzo Masimo, Santa Maria degli Angeli, Santa Maria della Concezione, Porta Pinciana, Poarta Vulturilor si Villa Borghese.

Durata traseului: in jur de 5 ore, depinde de ritmul vostru de mers si de cat zaboviti prin biserici si Muzeu.

Buget:

Oricat nu-mi place sa recunosc, am vizitat Vaticanul mai mult de dragul de a spune ca am fost acolo decat dintr-o reala placere si curiozitate. De fapt, aproape ca am renuntat la a mai intra cand am vazut coada de sute de persoane care se intindea de-a lungul zidului. Asa ca nu o sa va povestesc despre minunatiile care se ascund in spatele usilor acestui muzeu. Pentru mine (si sunt sigura ca mai sunt multi la fel, dar care poate nu recunosc) povestile spuse de marile opere de arta raman un la fel de mare mister.

Ce pot sa va ofer, sunt cateva informatii practice din prospata experienta capatata ca vizitator al muzeului

Cati dintre voi ati fost la un bal mascat?

Eu visez de cand eram mica sa merg la un bal mascat, toata lumea sa fie costumata si cu masca si… sa fie un moment la 12.00 cand toata lumea isi dezvaluie identitatea. Am ajuns la primul meu bal mascat in Austria si a fost organizat in orasul lui Mozart, in cinstea lui Mozart, la Mozarteum, universitatea dedicata lui.

Stiam ca lumea de la bal va avea costume de secol XVIII si rochii cu crinoline, dar imi era clar ca nu pot sa inchiriez asa ceva in scurt timp (am ajuns doar cu 2 ore inainte de bal).

Populatia guanches credea ca inauntrul sau traieste un demon rau, pe nume Guayota, asa ca i-au spus Echeyde = infern. Astazi este cunoscut ca vulcanul Teide si, cu cei 3718 metri ai sai, este cel mai inalt varf din Spania.

De cum am aflat ca o sa merg in Tenerife mi-am propus sa ajung acolo, in varf, insa ce nu mi-am imaginat a fost ca drumul pana la telecabina care m-a purtat pana la 3555 de metri va fi mai impresionant decat ascensiunea in sine.

Dupa ce am vazut lava de toate culorile si vegetatia care cu greu isi face loc printre rocile vulcanice, dupa ce am simtit cum e sa mergi prin nori si sa ajungi deasupra lor, telecabina care se legana din cand in cand parea o joaca de copil.

Despre ascensiune o sa va povestesc alta data. Acum va las in compania unor poze facute pe drumul inspre Pico del Teide. Priviti-le si ganditi-va ca, in realitate, acele peisaje imortalizate sunt cel putin de doua ori mai frumoase si mai expresive.

Istoria Salzburgului este legata cu fire invizibile de “aurul alb” al vremurilor de demult, sarea. Noua ni se pare greu de crezut ca sarea ar putea juca un rol crucial in cresterea economica, dar Salzburgul si fortareata inaltata de arhiepiscopi stau marturie pentru acest lucru.

Pe raul Salzach se transporta sarea si in vremurile de restriste se pastra in camere speciale in fortareata. Fortareata se numeste Festung Hohensalzburg, adica Fortareata de mai Sus de Salzburg si constructia ei a inceput in 1077. A fost extinsa si modificata pe parcursul a aproape 500 de ani de catre arhiepiscopii diocezei Salzburg. A fost construita pentru aparare si nu a fost niciodata ocupata prin forta, dar nu s-au lasat asteptate nici imbunatatirile legate de confort. M-au impresionat camerele palatului:

Am ajuns in Austria la Salzburg, la invitatia unei prietene care invata la Mozarteum si se pregateste sa devina soprana. Pe strada, urmarind stilul arhitectural, strazile, felul in care sunt armonizate cladirile vechi cu cele noi, prietena mea sumarizeaza cumva succesul austriecilor in materie de turism: “De cand sunt aici mi-am dat seama ca nimic nu e lasat la voia intamplarii.”

Putem sa extrapolam asta la orice: la felul in care e reconstruita atmosfera din vremea lui Mozart in cele doua muzee dedicate lui, la felul in care se imbraca domnisoarele de-acolo, la felul in care e organizat un eveniment, la sistemele de pe partiile de ski si la viata noastra. Daca vrem sa reusim, trebuie sa avem grija mai intai la privirea de ansamblu si apoi la micile detalii.

2 ianuarie 2010 ne-a prins pe drum. Timisoara – Bucuresti, adica vreo 10 ore de condus. Eram destul de obositi dupa o vacanta activa si tristi pentru ca aproape se terminase. Asa cum suntem cu totii cand ne intoarcem acasa dupa cateva zile de relaxare.

Tristetea, oboseala, toate au trecut in plan secund pe drumul ce leaga Piatra Scrisa de Drobeta Turnu-Severin. Nu stiam incotro sa ne uitam mai intai ca sa nu ratam nici o farama din peisajul superb ce se intindea in fata ochilor nostri.

Nu e prima data cand merg pe acest drum, dar e prima data cand raman impresionata. Nu stiu daca inainte nu am fost atenta, sau nu am nimerit momentul zilei potrivit. Cert e ca pe inserat,  soarele care inca mai e pe cer, dar se ascunde dupa o perdea de nori, ii da o stralucire aparte.

Pe drumul ce leaga Drobeta Turnu Severin de Timisoara, la 25 de km de Caransebes, se afla un schit modest, aproape lipit de tunelul sapat in stanca pentru calea ferata. Cei din zona cunosc locul ca “Piatra Scrisa” si stiu ca acolo pot face un mic popas. Ceilalti au toate sansele sa treaca pe sosea fara sa observe schitul de care se leaga multe povesti ajunse pana in ziua de azi din vorba in vorba.

Mergand inspre Timisoara, si noi l-am ratat. Abia in momentul in care l-am depasit Bogdan si-a adus aminte ca acolo era Piatra Scrisa, locul unde ai lui mereu opreau pentru o pauza binemeritata dupa un drum lung. La intoarcere am zabovit cateva clipe sub podul de cale ferata, am urcat treptele sapate in stanca si am intrat in schit.

Timisoara nu mi-e un oras strain. Am petrecut multe veri la bunicii de aici cand eram mica. Acum, cu ocazia Revelionului, am revenit in orasul banatean, am revazut locuri dragi si mi-am adus aminte de ce ma simt atat de bine in Timisoara de fiecare data.

Puteti sa ziceti ca sunt subiectiva, dar sunt convinsa ca oricine ajunge aici va fi impresionat nu numai de pietele cu o puternica incarcatura istorica, constructiile impunatoare si parcurile ingrijite, dar si de atitudinea localnicilor si actiunile  inspirate ale autoritatilor.

Ca sa nu ma mai lungesc, iata de ce imi place asa de mult sa revin in Timisoara: