Pura Vida în Costa Rica

1

Pentru mine, America Latină a fost una din acele destinații care m-a fascinat dar în care nu am ajuns niciodată din cauza distanței / lenei și a costurilor relativ mari. E ca o shaormerie bună în capătul celălalt al orașului: vrei una mare cu de toate, dar mereu îți potolești foamea cu ceva de mai aproape. Totuși împreună cu 2 prieteni ne-am hotărât ca anul ăsta să mergem pe acolo. După niște deliberări, dat cu banu’ și povestiri cu “lasă bă, că mi-a zis mie un tovarăș că-i mișto acolo” am decis să mergem în America Centrală, în Costa Rica și Guatemala.

Cum țările din America Latină au o reputație nu chiar pozitivă, m-am pregătit sufletește pentru câteva țepe. Dar nu a trebuit să aștept să ajung până acolo, că prima și cea mai mare țeapă am luat-o în Madrid. Cum zborul transatlantic pleca de dimineață, am hotărât să ne întâlnim în Madrid cu o seară înainte și să dormim acolo, la un hotel la cam 2 kilometri de aeroport. Zis și făcut. După ce-am aterizat cu întârzierea caracteristică Vueling, am zis să nu mă car cu bagajele după mine și să iau taxi-ul. Prefer să plătesc 3-4 euro decât să trag valiza după mine la 11 noaptea. Doar că taxi-urile madrilene la aeroport au un tarif minim de 20 de euro. Am aflat după ce a plecat. Ca fapt divers, cursa a durat 4 minute cu stat la un semafor.

Zborul din Madrid în San José durează cam 11 ore, și în ciuda faptului că n-am prea dormit, am avut puterea să-i convingem pe polițiștii de la controlul vamal că România este un loc real care chiar există și ne-au lăsat să intrăm în țară fără prea mari probleme. Ceva probleme am întâmpinat când am fost să ridicăm mașina de la agenție. Al cărei sediu de “la aeroport” e mai mult “undeva în zonă, p-acolo, la vre-o 2 kilometri de aeroport” iar modul de ajuns e foarte interesant: au un tip cu un carton cu numele firmei care stă în fața aeroportului, te duci la el, cheamă un microbuz care te duce la sediul firmei de unde ridici mașina. Minunat sistem, ce să zic. Crează locuri de muncă :) Partea foarte mișto e că am putut închiria un hotspot mobil pe care să-l ținem în mașină și să avem internet pe toată durata călătoriei.

Downtown San Jose

San Jose

Condusul în Costa Rica nu este pentru cei slabi de înger. Trebuie să știi să reacționezi în situații cu care nu te confrunți prea des, de genul ce faci când spre mașina ta oprită vin în fugă niște vaci alergate de o haită de câini? Bine, probabil că poți experimenta asta și-n România, în funcție de locul unde ai dat de permis. Drumurile naționale sunt în majoritate drumuri de țară, neasfaltate, neluminate – au inclusiv un indicator rutier de drum neasfaltat – iar când plouă – și plouă zilnic, torențial, timp de 6 luni pe an – condusul devine o aventură în sine. Evenimente ca întorsul din drum după 50 de kilometri pentru că drumul s-a terminat brusc într-un râu, “intersecție” dotată cu un indicator care ne informa că în Costa Rica asigurarea nu acoperă cazul în care mașina îți este luată de apă la vale, sau opritul într-un oraș care nu exista pe hartă au devenit din inedit rutină relativ repede.

Aventura a început în San José, capitala Costa Ricăi, un oraș care nu oferă mai nimic turiștilor. Mic, destul de murdar în general și foarte murdar în comparație cu restul țării, și scump. Foarte scump! Mai scump decât Barcelona pe alocuri. Am plecat în America Latină cu idea că e ieftin, dar cu un salariu minim pe economie cam de 2 ori mai mare ca-n România și un influx continuu de turiști americani cu buzunarele pline de dolari, Costa Rica numai ieftină nu e. Revenind la capitală, atmosfera ușor deprimantă a orașului combinată cu hostelul care arăta ca un hambar de la țară, cu un duș crăpat într-o parte din care sărea un jet de apă fix în coșul de gunoi strategic poziționat și fără apă caldă, ne-a făcut să plecăm cu o zi mai repede. Că tot am adus vorba de apa caldă, e un fel de raritate în Costa Rica, ai mai mari șanse să găsești șopârle în camera de hotel decât un duș funcțional.

Prima oprire a fost Parcul Național Braulio Carrillo, unde a fost și prima mea întâlnire cu jungla. Costa Rica investește foarte mult în eforturile de conservare, drept pentru care pădurile și parcurile sunt foarte curate. Nu am văzut nici o sticlă de plastic aruncată, ceea ce m-a frapat, mai ales prin contrastul puternic cu San Jose. Primul lucru pe care-l percepi la întâlnirea cu jungla este sunetul asurzitor al faunei. Păsări, insecte, animale. Nu au conceptul de poiană liniștită pe care-l avem aici. Nivelul sonor e asemănător cu cel din Gara de Nord, când circulă trenurile soarelui.

Merge, merge?

În așteptarea mâncării

Walking through

Junglă amenajată

Revenind la parc, are mai multe trasee, de la 1,2 la 4 kilometri, noi am mers cam 6 în total. A trebuit să cumpărăm bilete de intrare, dar fără ghid. Traseele sunt marcate pe copaci și relativ ușor de urmărit chiar și pentru cei care nu sunt obișnuiți cu orientarea forestieră: mergi în față pe singura potecă. Elegant și simplu. Până când am dat de un pârâu. Ne-am descălțat și am l-am trecut cu ușurință, iar în partea cealaltă unul dintre noi a zis că el nu se mai agită să se încalțe și merge desculț prin junglă și o ia în față. Dar l-am ajuns repede din urmă, încălțându-se de zor. Îl întrebăm ce-a pățit și ne zice că aproape a călcat pe un șarpe. A fost ok, că avea pantaloni maro. Mersul prin pădurea ecuatorială e obositor în general iar temperatura de 30 de grade și umezeala de peste 90% dau senzația de saună, iar cum cum eu iau liftul până la etajul 1, la un moment dat mi s-a cam rupt firul și am început să mă târâii și să simt că mă sufoc. Dar mi-am revenit relativ repede după ce-am golit un litru de apă. Aviz amatorilor!

După ce am ieșit din parc și am mai stat să ne odihnim la mașină, am plecat spre Monteverde, care este un oraș, sat, intersecție cu case. După ce ne-am cazat și am fost să mâncăm la o “soda” – un fel de restaurant tradițional – am făcut planuri de vizitat jungla. De data aceasta cu ghid. Ghid care s-a dovedit a fi pasionat de meseria sa și foarte amuzant, scoțând tot felul de sunete, ca să cheme animalele. Ce-i corect, se auzeau zgomote asemănătoare în distanță, dar cum animalele nu prea apăreau, noi presupuneam că de fapt sunt alți ghizi care încearcă același lucru. Până la urmă am văzut un quetzal, alte păsări frumos colorate și un grup de maimuțe care mergeau pe vârfurile copacilor. După cam două trei ore de mers prin junglă, ne-am întors în la hotel și am jucat Cards against Humanity în așteptarea celui de-al doilea tur prin junglă.

Insectă camuflată

Insectă camuflată

Maimuțe în Monteverde

Maimuțe în Monteverde

Maimuțe în Monteverde

Maimuțe în Monteverde

Colibri

Colibri



A doua incursiune a avut loc pe timp de noapte, tot cu ghid. Eu vroiam să văd leneși, ceea ce s-a dovedit destul de dificil, în ciuda faptului că e vorba de un animal care doarme aproape toată viața iar când se deplasează o face cu o viteză maximă de 240 metri pe…oră! Totuși într-un final am avut noroc și am văzut într-un copac la distanță, dar lumina era mult prea slabă pentru a putea face o poză. Am mai văzut șerpi, scorpioni – care devin fluorescenți când sunt expuși la lumină ultravioletă – tarantule și păsări nocturne. La un momentan ghidul începuse să glumească că noaptea vin leoparzii, probabil ca să impresioneze fetele din grup. Mă uit la el, cam 1,60, pișpiriu, glumeț. Nu pare că știe să se apere. Îmi place de el…o să-l dau ultimul de mâncare la leopard. Din (ne)fericire nu am avut nici o întâlnire cu feline mari și ne-am întors în tabără după cam 2 ore de mers prin ploaie.

Scorpion la ultraviolete

Scorpion la ultraviolete

La înălțime

La înălțime

Tur de noapte

Tur de noapte

Buenas noche señor Tarantula

Buenas noche señor Tarantula

După ce ne-a prins ploaia în junglă...

După ce ne-a prins ploaia în junglă…


Următoarea destinație a fost La Fortuna la poalele vulcanului Arenal iar pe drum am avut o surpriză când am dat peste un restaurantul Transilvania. Dintre toate lucrurile pe care mă așteptam să le găsesc în Costa Rica, o porție de sarmale era pe ultimul loc. Dar au fost bine primite. După ce am mai stat de vorbă cu gazda la depănat amintiri și experiențe, am plecat mai departe.

Acasă departe de casă

Acasă departe de casă

Ajunși în La Fortuna, ne-am cazat într-un hostel cu piscină, despre care ni s-a spus că o s-o împărțim cu o familie de iguane și am mers să vizităm orașul. La Fortuna este un orășel cochet, cu un parculeț central, clădiri vechi, destul de curat și cu forfota stradală caracteristică orașelor latin-americane. Din orice punct, priveliștea e dominată de pâlnia vulcanului. În centrul orașului se auzea muzică și am mers și noi crezând că e vorba de un festival stradal, poate vedem și noi samba, salsa sau ce se dansează pe acolo. De fapt, era o măcelărie care-și făcea reclamă cu un grătar afară și niște boxe de 800 de watti care acopeau jumate din oraș. Interesant mod.

La Fortuna

La Fortuna

După ce am fost la un biliard să ne relaxăm, ne-am întors să vedem care-i schema cu grătarul respectiv. Dezamăgire! Ei nu dădeau decât mostre gratuite, bucățele de carne de mărimea unui mic mai mic :) să guști să vezi dacă-ți place și atât. Nimic de vânzare. Cu foamea-n gât, am întrebat dacă putem să cumpărăm carne deja preparată, dar răspunsul a fost negativ. După ceva negocieri, am primit jumătate de pungă de carne și niște tortillas în schimbul a 5 dolari. Am plecat să mâncăm, cu vânzătorul uitându-se lung în urma noastră, sperând la un bacșiș. Ne-am simțit prost câteva minute că nu i-am lăsat și lui nimic, după care am realizat că ne-a vândut nouă ce altora le dădea pe gratis, așa că ne-a trecut repede.

A doua zi am fost să vizităm sanctuarul de animale Proyecto Asis, unde am aflat mai multe despre eforturile de conservare din Costa Rica. Am vrut să urcăm și pe vulcan, dar când am aflat că trebuie să lăsăm mașina în parcare și să o luăm la picior și să mai plătim și 5 sau 10 dolari pentru “privilegiu” am lăsat-o baltă și am plecat mai departe, spre Montezuma.

Vulcanul Arenal

Vulcanul Arenal

În drum spre Montezuma am avut și primul incident, când în timpul unui drift pe munte, șoferul – nu eu, țin să precizez – a pierdut controlul mașinii și a băgat-o într-un șanț. Am avut noroc că că nu era prăpastie. Dintre lucrurile pe care vrei să le experimentezi pe un munte în America Latină, pe un drum forestier într-o zonă fără semnal la telefon, scosul unei mașini de 2 tone jumate dintr-un șanț e pe ultimele locuri. Cum am învățat la facultate, primul pas este “etapa de inspecție vizuală”, care a relevat următoarele: capota nu se închidea, bara din față era ruptă, radiatorul îndoit dar nu curgea nimic din el, șocul s-a resimțit puternit și-n habitaclu și consola centrală era sărită din locul ei. Aplicând tehnici de Dacie 1310 – câțiva pumni și picioare pe partea cealaltă – am reușit să îndreptăm cât de cât mașina. Mai puțin bara din față, din care am scos o bucată și am băgat-o în portbagaj ca să putem închide capota și am declarat mașina “ca nouă”. Partea nasolă a fost că butonul de la aerul condiționat a căzut în interiorul bordului și era mai greu de pornit. Ne-am pregătit pentru o discuție interesantă la agenția de închirieri auto și am pornit la drum. Vorba aia, boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. Iar când conduci prin Costa Rica o mașină din care-ți cad șuruburi la frâne și deschizi aerul condiționat cu coada de la furculită, nu ești chiar boier. Altă idee cu care trebuia să ne obișnuim :(

După o scurtă oprire la secția de Poliție, cu care ne-am înțeles prin semne, am ajuns în Montezuma, un sătuc pe coasta de vest, la Pacific. Iar când zic sat, o fac cu mare indugență, Montezuma find de fapt o intersecție de 3 străzi. Hartă :) Cum în afară de yoga, pictat sau împletit brățări cu ăia de la yoga or stat la singurul bar din stațiune (fără ăia de la yoga că berea are gluten) nu prea era mare lucru de făcut, am hotărât să mergem la scufundări, în Isla Tortuga. A fost cea mai dubioasă operațiune de diving pe care am văzut-o vreodată. Totul improvizat, nu se respecta nici cea mai mică normă de siguranță. Eu am reșit inclusiv să mă tai la mână în BCD în timpul primei scufundări, așa că nu am mai intrat la a doua. După scufundări am fost să luăm masa pe insulă și am stat câteva ore la plajă. În timpul mesei au venit niște iguane să vadă dacă prind și ele ceva, dar sunt destul de sperioase și n-am reușit să mă aproprii prea tare de niciuna. După ce ne-am întors acasă și am lenevit în hamac și stat pe plajă. Frumos orășel pentru deconectat.

Isla de Tortuga

Isla Tortuga

Invitați nepoftiți la prânz

Invitați nepoftiți la prânz


Tamarindo a fost ultima destinație de pe listă. Un oraș de surferi, foarte popular în rândurile turiștilor americani. Aici am stat mai mult la plajă, am fost abordați de instructorii de surf – foarte polivalenți: “come here man, this is the best school in town” și când treceam mai departe fără să fim interesați: “there’s ganja“. Orașul este foarte frumos, dar foarte turistic: toți oamenii de pe stradă erau fie turiști, fie încercau să vândă ceva turiștilor. Tot aici am avut și prima întâlnire cu sistemul medical din Costa Rica, când unul dintre noi a avut o alergie și am fost la un doctor care părea scos din desene animate, cu un borcan de gel în cap. Dată find influența americană, trebuie să ai grijă ce comanzi și în ce cantități la restaurantele din Tamarindo, altfel te trezești cu un kil de clătite în farfurie (nu mi-a părut neapărat rău).

La plajă

La plajă

După 2 zile petrecute pe la plajă, am luat-o înapoi spre San Jose, să prindem zborul de Guatemala. Dar asta e altă poveste.

Ti-a placut articolul? Aboneaza-te la newsletter si primesti o data pe luna cele mai noi materiale pe mail.
Daca ai cont pe Facebook, hai să ținem legătura și acolo.

Tags

About the author

One Response

Leave a Reply to Augusta Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *