Puebla - să facem cunoștință cu Mexicul colonial

Legenda spune că a fost construit după un plan desenat de îngeri. În 1530, episcopul de Tlaxcala, Fray Julian Garces, a avut un vis frumos. Se făcea că era pe un câmp verde cu izvoare și flori, când un pâlc de îngeri a coborât din cer și a început să traseze contururi de străzi, clădiri și piețe. Când s-a trezit, Fray Julian le-a povestit călugărilor visul lui cu atâta însuflețire încât călugării au plecat în căutarea câmpului cu flori. Când l-au găsit, au fondat un oraș. Los Angeles i-au spus.

Adevărul istoric zice că nu, că era vorba de o banală nevoie de un popas comercial aflat la jumătatea distanței între porturile Veracruz și Villa Rica. Și așa s-a născut Puebla, actualmente capitala statului mexican cu același nume, în trecut numită Puebla de Los Angeles, sau, mai simplu, Los Angeles.

Un oraș 100% colonial

Când spaniolii au... hmmm nici nu știu cum să mă exprim ca să fie cât mai imparțial: invadat? cucerit? ocupat? colonizat? Oricum, cam înțelegeți voi despre ce vorbesc. Deci s-o luăm de la capăt: când spaniolii au cucerit teritoriul actualului Mexic acum câteva sute de ani, locurile nu erau pustii. Mexicul era populat de o mulțime de populații precolumbiene, cu care relațiile nu erau chiar cordiale. Pentru a se impune, spaniolii au recurs deseori la felurite subterfugii. Locurile de cult autohtone, de exemplu, au fost înlocuite cu biserici, deseori chiar construite cu aceleași pietre, iar noile orașe ale spaniolilor erau amplasate pe locul vechilor așezări indigene.

Ei bine, Puebla e diferită. Puebla nu a fost construită pe cenuși, rămășițe sau temelii deja existente. Puebla a fost fondată de la bun început de către spanioli. În 1531, ceea ce înseamnă că anul acesta împlinește 480 de ani, iar peste 20 de ani o cifră rotuuundăăă, așa că vă rog să vă notați de pe acum în agendă să mergeți la festivități. Cum a fost fondată? V-am explicat mai sus.

Inițial locul se dorea a fi un teritoriu neutru, fără un trecut pătat de vărsări de sânge, o comunitate unde spaniolii și indigenii să aibă aceleași drepturi, unde să nu existe cuceritori și cuceriți. Era o utopie ce se dorea, și curând, ca orice utopie, Puebla s-a transformat exact în opusul ideii de la care se pornise: a devenit unul dintre cele mai conservatoare și stratificate orașe din Mexic, un bastion al descendenților spaniolilor.

Barocul mexican în câteva monumente

Dacă te plimbi prin vechea Puebla, la primul contact nu poți să nu te miri cum și-au construit spaniolii o a doua țară dincolo de ocean. Centrul istoric, inclus în patrimoniul UNESCO, pare un oraș european transplantat pe pământ american. Aceleași clădiri bogat decorate, aceleași fațade somptuoase, aceleași biserici cu ornamentație excesivă. La o privire doar puțin mai atentă, se văd diferențele. Da, ideea de baroc este europeană, dar execuția e cât se poate de mexicană. Culori mai vii, motive ornamentale diferite, materiale de construcție locale.

O vizită scurtă în Puebla, ca în orice alt oraș mexican de altfel, începe invariabil de la Zocalo. Zocalo e piața centrală a orașului, iar numele înseamnă “soclu”. Care soclu? Păi vine de la piața centrală (mă rog, așa era în trecut) din Ciudad de Mexico, unde autoritățile au dorit la un moment dat să plaseze o statuie. Au netezit locul, au ridicat soclul, și... pauză. Au trecut zile, săptămâni, luni, nu știu dacă chiar și ani, și soclul tot își aștepta statuia. Iar piața a fost poreclită de oameni piața cu soclul. El Zocalo. Nume care s-a extins la piețele centrale din toate orașele mexicane, indiferent dacă aveau sau nu un soclu în așteptarea unei statui.

Ce găsim în Zocalo la Puebla? Evident, Catedrala. Gri, din piatră, contrastând cu celelalte biserici din oraș, vopsite în culori mai vesele. Catedrala a fost începută în 1575 și construcția ei a durat 74 de ani. Iar dacă socotim și turnurile, peste 200 de ani.

Prin jurul Zocalo-ului, merită căutată Biblioteca Palafoxiana. La etajul 1 al unei clădiri care găzduiește un fel de casă de cultură a studenților, biblioteca nu e foarte ușor de găsit, deși e chiar în Zocalo. Eu a trebuit să trec pe la biroul de informare turistică să-mi explice clar. Dar e una dintre cele mai prestigioase biblioteci din America Latină și prima bibliotecă de pe continent, cu peste 41.000 de volume vechi de câteva sute de ani, e într-o sală superb amenajată, iar intrarea e gratis (cel puțin așa am prins-o eu, deși în ghid spune că e contra cost) Oricum, prețul e modic.

Casa de los Munecos, adică Casa Păpușilor, are în spate o poveste care nu prea are treabă cu jucăriile sau copilăria. În momentul construcției, casa depășea în înălțime clădirea primăriei, știrbind din prestigiul autorităților, drept pentru care proprietarii a fost obligați să-și zidească o parte din ferestre. În chip de răzbunare, în schimb, au acoperit fațada de figuri în ceramică, care se doreau a fi caricaturi grotești ale membrilor consiliului municipal.

La câteva străduțe de Zocalo se află Templo de Santo Domingo. Construit în jurul anului 1700, edificiul e destul de vestit pentru Capela del Rosario, o capelă care geme de ornamentații luxuriante acoperite cu aur, iar altarul este din aur masiv. La inaugurarea din 1690, capela a fost cunoscută drept “a opta minune a Lumii Noi” (nu mă întrebați, vă rog, care sunt celelalte șapte :) ). În biserică vin din când în când ghizi turistici, care oferă o mulțime de explicații interesante asupra simbolisticii bogate a capelei. E bine să știți spaniolă, altfel plecați de acolo fără să înțelegeți că fiecare înger, frunză, floare sau viețuitoare reprezentată în capelă are rolul său, bine determinat în transmiterea mesajului evanghelic.

Ultimul monument pe care l-am vizitat a fost Casa del Dean. Povestea casei mi s-a părut foarte familiară, pentru că episoade de genul ăsta se întâmplă peste tot. Casa e una dintre cele mai vechi clădiri particulare din oraș, fiind terminată în 1580. Inițial avea peste douăzeci de săli, decorate cu fresce în stil renascentist, și a viețuit în pace cu locatarii săi până în 1953, când cineva i-a pus gând rău. Ce s-a întâmplat? Orașul avea nevoie urgentă de un cinematograf, iar acesta trebuia numaidecât să fie amplasat pe terenul ocupat de casă, altfel ar fi fost blestemat să aibă pierderi timp de cinci secole. Așa că, pentru a evita un asemenea necaz, niște dezvoltatori imobiliari cu inițiativă au început demolarea casei pentru a construi cinema-ul. Societatea civilă a reacționat, dar era prea târziu, o mare parte din casă era deja una cu pământul. S-au conservat, însă, patru săli, care au fost restaurate și azi se pot vizita.

În rest... muzee și biserici ar mai fi. Puebla are peste un milion de locuitori, și vă dați seama că la un oraș de talia asta oferta culturală e și ea pe măsură. Mai recomand Museo del Amparo, un muzeu de artă precolumbină extrem de frumos. Mai mult n-am apucat să vizitez, să văd sau să cunosc. Rămâne pe data viitoare.