Ştiţi cum este să îţi doreşti mult, foarte mult să ajungi într-un loc? Să strângi bani luni sau chiar ani de zile pentru o excursie, să planifici fiecare pas şi să îţi imaginezi cum va fi, ce vei spune, oamenii pe care îi vei întâlni? Această poveste nu este despre aşa ceva. Este despre o excursie care nici măcar nu era pe lista mea atunci când am venit în Brazilia. Oricum, sincer vorbind, dacă aş fi planificat-o cum se cuvine, probabil nu aş fi avut curajul să o fac.

Aflasem de „Lencois Maranhenses” mai mult întâmplător, cu o lună înainte să ajung acolo. La acel moment intrasem în vorbă cu o nemţoaică, abia ajunsă la hostelul de unde urma să plec în aceeaşi dimineaţă. Fata, aflată, la fel ca mulţi alţii, într-o excursie de câteva luni prin America Latină, mi-a povestit despre un loc absolut fantastic, cu dune albe şi lagune de un albastru topaz, loc pe care îl descria drept cel mai frumos pe care îl văzuse vreodată. Cum eram la finalul unei călătorii în Amazon, mărturisesc că aveam o oarecare reticenţă să cred că există pe lume locuri mai frumoase decât cele pe care tocmai le văzusem. Nu mi-a luat, însă, mai mult de un search pe Google să decid că trebuie să ajung acolo.

După multe căutări am aflat următoarele: la Parcul Naţional Lencois Maranhenses se ajunge în mai multe feluri, cel mai popular printre purtătorii de rucsace fiind prin Barreirinhas, un orăsel micuţ aflat la cam 3-4 ore distanţă de São Luís, capitala statului brazilian Maranhão.( În caz că vă întrebaţi, Maranhão este unul dintre cele 27 de state federate ale Braziliei şi se află pe coasta de nord-vest a continentului sud-american). São Luís are aeroport şi de la Brasilia sunt curse de câteva ori pe zi, bus-ul de la aeroport până în Barreirinhas putând fi programat în avans sau luat, pur-şi-şimplu, din faţa aeroportului, aşa cum am făcut eu. În Barreirinhas, cam toate hotelurile şi hostelurile oferă excursii pe diverse rute în parcul naţional deci nu e chiar o filozofie să rezervi ceva. Am ales excursia propusa de hostelul unde aveam să mă cazez fără să citesc cu mare atenţie mesajul lor cu privire la distanţele implicate şi mijloacele de transport inexistente.

Aşadar…

Ziua 1. Am ajuns la 8 dimineaţa în Barreirinhas, după o noapte întregă petrecută pe drum. Cam 10 minute mai târziu eram deja la hostel. Odată ajunsă am fost invitată la micul dejun după care am adormit 10 minute în hamac. Pe la 9 fara 15 mi-am pus lucrurile esenţiale pentru 3 zile într-un ghiozdanaş, am abandonat sandalele de trecking în favoarea şlapilor tip flip-flop şi la 9 eram gata de plecare. Pe drum am fost condusă, mai întâi, pe la nişte magazinaşe de unde ne-am cumpărat mâncare şi apă iar apoi la o barcă arhi-plină, pe care abia am găsit loc şi care ne-a dus cam 50 minute pe râul Preguica spre nord, către plaja Cabure.

1 Plaja Cabure

Pentru că amiaza nu este tocmai perioada propice pentru o plimbare prin deşert, ghidul m-a condus la un băruleţ de pe plajă unde am rămas până pe la 3 după-amiaza. Nu am fost încă în Jamaica dar îmi imaginez că viaţa acolo trebuie să semene mult cu cea de pe plaja Cabure: mult soare, hamace, oameni drăguţi şi muzică la maxim. După o baie în râu, puţină plaja şi multă leneveala în hamac, pe la 15:00 am plecat tiptil spre Canto do Atins – o mică oază unde urma să rămânem peste noapte. Trei ore şi 8 km mai târziu îmi alegeam hamacul în care urma să dorm. Locul nu are pereţi ci doar acoperiş prin care, dacă eşti în poziţia corectă, poţi vedea cerul plin de stele – mai plin decât îl văzusem vreodată.

3 Hamacele in Canto do Atins2 Apus din ziua 1

Ziua 2. 29 de km,din care cam 10 pe malul oceanului cu bonus baie în ocean + baie într-o lagună la alegere. Peisaj de deşert în cea mai mare parte a drumeţiei, obositor, dune, urci, cobori, faci răni la picioare de la şlapi şi nisip, în lagună încerci să prinzi peştişori micuţi care te urmăresc în speranţa că pot papa puţină piele moartă de pe corpul tau. Bine că sunt mici-mici că altfel…

4 Lagune

Am ajuns pe la 5 după-amiaza la următoarea oaza unde aveam un hamac pregătit – Baixa Grande – „deţinută” practic de prima familie care s-a stabilit în regiune. Baixa Grande, dincolo de nume, este o zonă de pădure în mijlocul deşertului, cu o întindere de cam 20.000 m, în care oamenii şi-au construit o mică fermă şi câteva cabane utile, mai ales, pentru primirea turiştilor. Hamacele sunt înghesuite într-una dintre ele şi costă cam 10 USD/bucata. Populaţia oazei include vreo 8 oameni, 20 de capre, câţiva porci, multe gaini şi o pisică galbenă căreia îi place să se mângâie de porci. Peste noapte, în cabană a intrat un animal care a avut grijă să-mi halească mancarea pe care neglijasem sa o pun în ghiozdan. Suspectez un porc.

5 Baixa Grande

Ziua 3. 25 de Km. Târâş. Mic dejun lipsă (halit de porc în noaptea anterioară), dune, 37 de grade, febră musculară din ziua 2. Cu această ocazie am descoperit că merele sunt cele mai bune fructe din lume. Au apă şi îţi dau şi energie. Ce poate fi mai perfect? Am ajuns şi la concluzia ca povestea Evei este, cel mai probabil, greşită. Sigur umblase şi ea prin deşert şi murea de foame şi de sete. Nu avea cum să se abţină! Drept este, la acest moment cam deliram deja.

6 Lagune 7 Vulturi 8 Lagune 2

3 vulturi, 6 capre, dune, nisip, nisip în care te afunzi, nisip care îţi răneşte picioarele, pescăruşi la atac pentru că pui în apropiere. Pauză. Mar, banană, baie în lagună, puţină plajă. Dune. Piciorul stâng în faţa piciorului drept, apoi dreptul şi iar stângul. Pomi în depărtare. Oameni, tot mai mulţi turişti. Dună mare. Super privelişte. Apus, maşina, feribot, duş, internet, pat.

9 Final de calatorie 10 vedere cu parcul 11 apus la final de calatorie

La finalul expediţiei aveam ambele picioare julite rău, rană de la ghiozdan, faţa arsă, spatele ars, febră musculară. Au trecut repede, însă. Tot la sfârşitul expediţiei aveam satisfacţia de a fi reuşit să merg 60 de km prin deşert în trei zile, imaginea unui deşert alb invadat de lacuri de topaz şi presărat cu păduri verzi pline de cocotieri bine întipărită pe creier, amintirea a trei apusuri de soare perfecte, a unui cer luminat de mai multe stele decât văzusem vreodată şi vreo 200 de poze de pus pe facebook :)

PS: Câteva informaţii suplimentare: conform ghidului meu (născut şi crescut în Barreirinhas), Parcul Naţional Lencois Maranhenses s-a format în urmă cu aproximativ 15.000 ani când, pădurea subtropicală care se afla acolo a fost invadată de nisipuri venite din Oceanul Atlantic. Se pare că pădurii nu i-a plăcut foarte mult să fie invadată, aşa că frunzele şi copacii au decis să se răzbune pe cotropitori transformându-se într-un substrat impermeabil. Astfel, în fiecare an, în perioada ploioasă (ianuarie-iunie), acest substrat împiedică apa de ploaie să treacă, ducând la formarea lagunelor. Din acest motiv, cea mai bună perioadă pentru o vizită e iunie-august. În perioada septembrie-decembrie, datorită căldurii, apa din lagune se evaporă, peştii mor iar locul arata aproape la fel ca orice alt deşert… cu dune de nisip alb.

Text si poze de Monica Alexandru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *