Înainte să mă îmbarc în avionul cu bot albastru care avea să mă aducă în Rio, mi-am pus tot felul de întrebări. M-am dus şi pe la prieteni mai înţelepţi să mă “caut” şi să îi rog să mă ajute să formulez cele mai bune întrebări. În faţa unei foi cu desene şi cuvinte scrijelite cu verde, Silvia mă întreabă “cât din călătoria ta e fugă şi cât e căutare de libertate?”

Creierul meu s-a zbătut pentru un răspuns, a încercat să rezolve vreo câteva integrale de viaţă şi când a rămas fără capacitate computaţională, s-a blocat. A urmat un soi de linişte şi am simţit că mă voi întoarce cu nişte răspunsuri. Pentru că decizia plecării fusese luată deja.

“Uităm tot: cărţile pe care le citim, templele din Japonia, mormintele din Luxor, cozile din aeroport, propria noastră nebunie. Aşa că treptat începem să identificăm fericirea cu altundeva…” (Da, tot Alain de Botton o zice şi pe asta. Parcă ar fi scris cartea pentru mine). În primele săptămâni în Rio nu reuşeam să îmi controlez zâmbetul de fiecare dată când ieşeam din casă. Visasem atât de mult să mă plimb pe străzile prăfuite până la plajă sau să simt căldura înăbuşitoare a apusului, încât nu-mi venea să cred că e real. Timp de o lună făceam 2-3 ore cu autobuzul şi barca spre centrul Rio şi încă 2-3 ore la întors, însă priveliştea mă făcea de fiecare dată să cred că sunt în paradis. Plaja Icarai, golful Guanabara şi Muzeul de Artă Contemporană din Niteroi erau în stânga mea la dus şi Cristo şi Pão de Açúcar mă priveau de dincolo de ocean la fiecare traversare cu barca. 

Într-una din zile făceam calculul de cum aş putea ajunge într-o zonă dincolo de centru şi mi-am dat seama că ar fi 5 ore. În altă zi m-am întors seara, la oră de vârf şi am petrecut cele 2 ore în autobuz în picioare. Un pic mai târziu au apărut ploile în peisaj şi tot cartierul a fost sub ape vreo două zile. Legătura dintre priveliştea de la poalele Cristo Redentor şi fericirea realităţii apropiate începea să se subţieze. După două interviuri la care intervievatorii n-au avut amabilitatea să apară, legătura s-a rupt de tot.

De multe ori identificăm fericirea cu o plajă cu palmieri şi apă azurie, cu un oraş unde se poate merge la plajă în aproape orice moment al anului, cu o cină la un restaurant dintr-o piaţetă ascunsă. Uităm că astfel de momente sunt extraordinare şi că sunt urmate de multe momente comune. Cum facem să păstrăm fericirea?

În Rio, mai mult decât în alte locuri unde am fost, bucuria şi starea de bine pot să vină de la interacţiunea cu oamenii de aici. Am intrat în conversaţii cu necunoscuţi la colţul străzii, în autobuz, în metrou, la coadă la supermarket. Am fost ajutată de necunoscuţi. Însă am fost şi în locuri unde nu se vedea ţipenie de om. Singurele gânduri pe o rază de sute de metri erau ale mele. Ce ne facem când rămânem singuri cu gândurile, cu întrebările, cu problemele nerezolvate? Încercăm să fugim? E o posibilitate, doar că am fugit deja vreo 10 000 de km. Curând, m-am prins că fuga către un nou oraş, către o cascadă de vis sau către un alt parc naţional n-o să-mi folosească la nimic.

Nu am unde să fug. Ca să mă pot bucura de nisip, plajă, soare, oameni şi samba există o cerinţă necesară şi suficientă: să mă bucur de mine. O să ziceţi “Hai, măi fetiţă, chiar crezi că nu ştiam şi noi asta?!” Ştiu că ştiaţi, şi eu ştiam. Doar că între a şti ceva şi a face acel ceva mai e cale lungă. De la a şti să mănânci sănătos la a transforma asta într-un stil de viaţă sunt râuri de efort, consecvenţă şi dedicare.

Aceleaşi râuri de efort, consecvenţă şi dedicare ar trebui să fie puse la bătaie şi pentru a reuşi să ne bucurăm de noi în fiecare moment. O fi greu? Mai întâi ar fi bine să fim prezenţi în fiecare moment, apoi să facem alegeri conştiente şi să le urmăm, să ne respectăm valorile, să îi sprijinim pe cei pe care îi iubim, să îi acceptăm pe cei din jur, să le recunoaştem reuşitele, să ne cerem scuze atunci când greşim. Secundă de secundă, moment de moment. O fi greu?

După mulţi ani în care am încercat să fug, mi se pare că am găsit o soluţie – să vreau să mă găsesc. Iar soluţia e atât de eliberatoare încât mă ajută şi să răspund la întrebarea Silviei şi să mă întorc acasă. Pentru că acasă e acolo unde mă simt “EU”.

Călătoria Aventurierului Zambaret a fost realizată cu sprijinul KLM Romania.

Ti-a placut articolul? Aboneaza-te la newsletter si primesti o data pe luna cele mai noi materiale pe mail.
Daca ai cont pe Facebook, hai să ținem legătura și acolo.

Tags

About the author

Gabi Solomon

Facebook Website

Pentru Gabi, dorința de aventură vine la pachet cu pragmatismul, cu intuiția și cu pasiunea de a învăța din fiecare experiență. Călătoria în Brazilia i-a arătat cum e să prețuiești fiecare moment, cum e când simți că nu mai ai nevoie de nimic, cum poți să aduci culoare în viața ta.

2 Responses

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *