Familia, Imbrăcămintea şi Ospitalitatea în India

Sosirea în Delhi, decembrie 2010. Primele peripeţii, primii oameni, primele boacăne şi prima lecţie despre ce se cuvine şi ce nu se cuvine să faci în India. Anshul, prieten bun cunoscut la Paris, a venit împreună cu tatăl şi unchiul să mă ia de la aeroport. Începem cu un pic de get to know, le povestesc câte ceva despre ţara noastră, după care mă trezesc cu o întrebare bombă din partea tatălui: “Pe o scară de la 1 la 10 cât de frumoasă te consideri, comparativ cu femeile din România ?” … cu alte cuvinte, “Welcome to India!”

M-au dus, apoi, în toiul serii, să mă prezinte FAMILIEI.

Prima casă. “Acestea sunt surorile mele şi fratele meu…..”.

A doua casă. “Fă cunoştinţă, te rog, cu sora mea şi fratele meu”.

Confuzie mare. “Anshul, tu nu ziceai că ai o singură soră, care s-a căsătorit acum câteva zile?!”

“Ba da! Am uitat să îţi spun, noi le zicem surori şi fraţi (didi şi bhaiya, în hindi) verişorilor noştri. Asta fiindcă suntem foarte apropiaţi, creştem de mici împreună, în familii extinse.”

“Aha, am înţeles acum, deci ai 7 verişori şi o singură soră.”

Aşa se face că am devenit noua “didi”, răsfăţată de toată familia. Bunica lui Anshul era cea mai draguţă. Nici nu mă trezeam bine şi îmi pregătea micul dejun în fiecare dimineaţă. Iar cu mama lui am avut instant o legătură emoţională puternică, deşi nu vorbea prea bine engleza. Mamele şi bunicile din India sunt minunate. India e, ea însăşi, o adevărată mamă.

Cei mici m-au dus la templu, la Gandhi Museum şi în Lodhi Gardens. Am mâncat îngheţată de mango şi am făcut poze căţăraţi prin copaci. Copiii sunt, fără îndoială, cei mai buni ghizi din lume! Printre altele, s-au bucurat de ciocolata primită cadou din România pentru că în India nu se prea găsesc multe feluri de ciocolată :)

Ultimii paşi ai lui Gandhi şi mormântul aşezat pe locul unde a fost omorât.

Sora, Ashta, se căsătorise cu câteva zile înainte şi urma să se întoarcă la New York împreună cu proaspătul soţ. Motivul perfect pentru a organiza o reuniune de familie cumulată cu sărbătorirea a 25 de ani de căsnicie a cuplului unchi-matusă nr.1. Cu ce să mă îmbrac? Bagajul meu cuprindea haine mult prea de stradă pentru stilul clasic şi elegant al unei petreceri indiene. Două din verişoarele lui Anshul s-au oferit să îmi împrumute sandale şi o elegantă rochie neagră, până la genunchi, fără mâneci şi cu un decolteu în V. O rochie foarte, foarte drăguţă, de altfel, doar că… Ajungem la petrecere şi toate femeile căsătorite se uită la mine cu ochii cât cepele. Panică! Repede, repede, să îţi ajustăm rochia. Nu e voie să te vadă bărbaţii aşa! Clar…o dădusem în bară din prima. Codul vestimentar nu era deloc adecvat. Cu un ac de siguranţă şi un colier, lucrurile s-au mai calmat puţin, cât să par decentă după standardele locale. Dar tot m-am simţit ca nuca în perete.

Ashta, cu brăţările de mireasă

Cu această primă experienţă am învăţat pe propria piele că nici în ruptul capului nu ai voie să te dezveleşti prea tare. Umerii, decolteul şi picioarele să fie ascunse bine. Ştiu, stiu, sari-ul e o îmbrăcăminte destul de sexi, doar că buricul şi talia sunt ok să se vadă, pe când picioarele .... Nu mai zic că dacă se iveşte în public breteaua de la sutien e dezastru!

*

*  *

Călătoria în necunoscut presupune să depinzi de atitudinea localnicilor, să îţi pui toată încrederea în ei şi să te laşi pe mâna lor. Iar când primeşti mai mult decât te aşteptai, te simţi smerit, copleşit de atâta bunătate.

Ospitalitatea este o valoare extrem de importantă în rândul indienilor, indiferent de religie.

În Hinduism “Matri devo bhava, Pitro devo byhava, Athithi devo bhava”  se traduce prin “Mama este Dumenzeu,  tatăl este Dumnezeu, oaspetele este Dumnezeu”.  În sanscrită, athithi  înseamnă cel care vine neanunţat.  Oaspetele, oricine ar fi, este primit în casă şi servit cu ce are mai bun gazda. La fel cum e obiceiul şi în satele noastre, nimeni nu se supără dacă apari fără să anunţi în avans. Vizitatorii sunt motiv de mare bucurie. Gazda se opreşte din treburile casnice şi se dedică în totalitate servirii noului venit.

“Teiha dattan appradayobhyo bhunkte stena eva saha” – tot ce avem vine de la Dumnezeu şi cel care se bucură de ce are fără să împartă cu ceilalţi este un adevărat hoţ. A servi pe celălalt înaintea propriei persoane e literă de lege. Învăţăturile Vedice subliniază că hrana este viaţă, deci a dărui mâncare celui în nevoie este cea mai înaltă formă de generozitate. Un alt obicei hindus este dăruirea simbolică a unei mici părţi din mâncare, înainte de a fi consumată, lui Dumnezeu sau unui om sarac.

Chiar dacă apari pe neaşteptate, te servesc cu mâncare. În cele mai umile case în care am fost invitată am primit măcar un pahar de apă sau ceai. Iar aici, în liniştea satui bengalez pierdut de lume am fost servită atâta de frumos de o familie de musulmani. Cu fiecare îmbucătură de mâncare am primit mult mai mult. În pridvorul casei de lut, lângă războiul ce ţesea un sari galben, şezând pe un covoraş albastru, am simţit gustul bucuriei simple.