Crăcănată între doi bolovani alunecoşi, văd răul Wadi Shab sub mine. Aud de undeva, din dreapta, bolborositul apei care cade vreo trei metri-n gol. Sunt blocată acolo, în încercarea de a trece dintr-o parte a canionului în cealaltă. Pipăi unul dintre bolovani sperând că o să găsesc un punct de sprijin şi tot ce-mi doresc e să nu plonjez în apă. Nu de alta, dar presupunând că ajung întreagă-n rău, nu ştiu cum aş putea să mă caţăr la loc pe cărarea marcată.

Totul s-ar rezolva foarte simplu dacă Ahmed, ghidul nostru din Oman, mi-ar întinde mâna. Îl văd cum stă liniştit şi se uită la mine. Mă mai gândesc o dată la sistemul medical din ţara asta, dezastruos din ce-am auzit, mă împing cu putere într-un picior şi sar. Ajung la mustaţă pe cealaltă parte.

Fierb pe dinăuntru, dar nu-i spun nimic lui Ahmed. Ştiu că pentru el să nu atingă o femeie, fie ea şi străină, e semn de respect. Ne continuăm drumul în linişte.

Mă uit cum se deplasează cu uşurinţa unei capre sălbatice, în condiţiile în care e îmbrăcat tradiţional. Tunica albă, lungă până deasupra gleznelor e completată de o pereche de papuci din piele maro. Stanca pe care ne deplasăm e alb lucioasă şi deşi sunt încălţată cu nişte sandale care au aderenţă, îmi cam tremură genunchii. El merge cu siguranţa omului care a crescut printre stânci şi hăuri.

Wadi Shab Oman
Wadi Shab Wadi Shab
Wadi Shab Oman
Wabi Shab Oman
Wabi Shab Oman

– De aici trebuie să înotăm. – ne anunţă Ahmed.

Mă uit indecisă la luciul apei. Cu o zi înainte fusesem în Wadi Bani Khalid unde apa era plină de peştişori şi alte mici vieţuitoare. Cunoscându-mă, ştiam că o să rezist până la prima gâdilătură. Aşa că n-am intrat. Iar azi, în Wadi Shab, nu mi-am mai luat costumul de baie. Pe principiul: decât să-l car degeaba, mai bine nu-l mai car.

Însă, contrar aşteptărilor, apa din Wadi Shab e atât de limpede că pot să număr pietrele de pe fund. Nici urmă de peşti. Şi mai e şi turcoaz. Îmi vine să sar în ea îmbrăcată, dar ştiu că blugii lungi m-ar trage la fund. Analizez rapid situaţia. Singura variantă în care pot să continui e în maieu şi chiloţi. Nu-mi prea vine. În Europa n-aş avea nici o problemă, însă aici femeile lor n-au voie să facă baie în public, nici dacă sunt îmbrăcate în panaloni şi bluză cu mânecă lungă, cum am mai văzut prin Egipt şi Tunisia. E cam aiurea să apar eu aşa, în lenjerie intimă. Fetele, schimbate deja în costum de baie, mă încurajează să vin.

– Hai, că nu e transparent maieul! – îmi zice Ligia.

Şi, Slavă Domnului, e negru şi suficient de lung încât să-mi acopere chiloţii. Las jenă de o parte, gândindu-mă mai ales la peştera aia de la finalul traseului despre care Ahmed ne-a povestit cu entuziasm. Apa e călâie, iar porţiunile de înotat sunt întrerupte de mici limbi de nisip. După vreo patru minute de înotat continuu încep să gâfâi. Mă întreb dacă a fost o idee bună să merg pe porţiunea asta cu rezistenţa mea inexistentă. Răul e suficient de adânc încât să găzduiască finala Red Bull Cliff Jumping World Series. Îmi alung repede gândul din minte şi mă concentrez pe pietrişul care se vede în zare.

– Mai avem băltoacă asta şi gata. – îmi spune Ahmed. După care îi întreabă pe cei doi americani care ies din apă dacă e totul ok.

– Da, nivelul apei e perfect. Nu trebuie să te scufunzi ca să intri. – răspunde unul dintre ei.

Fac ochii mari. Să mă scufund? Şi unde e peştera minune? În faţă văd două stânci aproape unite.

– Vezi crăpătura aia? Pe-acolo intri. – îmi explică Ahmed.

Mă trec toate apele. Dacă mi-ar fi zis de la început că trebuie să trec printr-un tunel îngust ca să ajung în peştera aş fi rămas la mal, că doar mă ştiu claustrofobă.

Dacă tot sunt aici, mă hotărăsc să încerc. Înot cu curaj până la crăpătură. Dau din picioare ca să mă menţin la suprafaţă. Cu mâinile pipăi stâncile ondulate şi cleioase. E clar, am loc cu capul printre ele. Înaintez precaută. Un val micuţ mă plesneşte peste faţă. Înghit apă. Mă panichez.

Parcă am din nou cinci ani şi sunt la prima lecţie de înot. Instructorul mă confundă cu un copil mai avansat, mă ia de talie şi mă aruncă în apă, cu capul inaine, printr-un colac. Speriată, în timp ce trec prin colac dau din picioare şi mă blochez jumătate în apă, jumătate la suprafaţă. Instructorul îmi da un brânci. Mă scufund complet. Dau din mâini şi din picioare fără efect. Când se prinde omul că ceva nu e în regulă, de-abia mai sunt conştientă.

23 de ani mai târziu, aici, în Wadi, mă simt la fel de neputincioasă şi am impresia că tot muntele o să mi se prăvălească-n cap. Ies de-acolo de urgenţă.

Ajung lângă Ahmed. Ne uităm împreună cum Ligia şi Roxana dispar după stâncă. Le auzim exclamaţiile de uimire.

– Atâta drum pentru nimic? – încearcă Ahmed să mă motiveze să mai încerc.
– Ahmed, cu claustrofobia nu te pui. Asta e.

Fetele ies din peşteră. Le întreb dacă merită. Da, e tare frumos înăuntru. Mă pleoştesc de tot. Roxana vine cu o idee.

– Uită-te la capul meu în timp de înoţi.
– Bine, hai. – îi răspund nu foarte convinsă.

Le las pe ele două înainte. Ţin gura închisă de data asta şi încerc să respir adânc. Mă uit la capul Roxanei şi am impresia că suntem trei lebede care plutesc pe-un lac. E o imagine liniştitoare. Atât de liniştitoare încât nici nu-mi dau seama când am intrat în peştera.

O cascadă micuţă umple peştera de ecouri. Stânca peste care se scurge răul e valuri, valuri. Simt nevoia să-mi plimb mâna prin apa turcoaz ca să mă conving că e adevărată. Câteva raze de soare isi croiesc drumul printre pietre şi fac stropii de apă să lucească puternic. Mi-ar fi părut rău să ratez aşa ceva.

La ieşire, repetăm scena. Roxana şi Ligia ies primele, iar eu după ele. Ajung din nou lângă Ahmed. Inima îmi bate tare, mâinile îmi tremură uşor, dar sunt fericită. Îl văd şi pe el bucuros pentru mine. Atât de bucuros, încât mă atinge uşor pe umar când îmi zice bravo! Îi zâmbesc.

– Ahmed, tu nu intri? – îl întreb.
– Nu, n-am fost nicioadata înăuntru. – îmi zice el.
– De ce?
– Sunt claustrofob.

Am vizitat Omanul la invitatia celor de la Qatar Airways care au invitat trei bloggeri de travel din Romania pentru a descoperi aceasta destinatie. Se poate zbura la Muscat de 5 ori pe saptamana via Doha, iar conexiunea oferita de Qatar Airways este cea mai scurta dintre toate optiunile.

Ti-a placut articolul? Aboneaza-te la newsletter si primesti o data pe luna cele mai noi materiale pe mail.
Daca ai cont pe Facebook, hai să ținem legătura și acolo.

Tags

About the author

Adriana

Facebook Website

Adriana a pus bazele viajoa.ro in urma cu mai bine de cinci ani, iar de doi ani scrie pe miniCalatorii.ro - singurul blog dedicat calatoriilor cu cei mici. S-a specializat pe jurnalism de calatorie in State si a publicat materiale in National Geographic Traveler, Decat o Revista si pe MatadorNetworks.com.

16 Responses

  1. Ioana

    Si eu as fi facut la fel!Strans de gat mental, bineinteles.

    Pestera sau claustrofobia? Sau combinatia? :D

    Reply
  2. Adriana

    Pestera. De fapt, tot traseul. Se intra in Wadi Shab cu o barcuta care te traverseaza un lac. De acolo mergi pe stanci cu haul in stanga, dupa care ajungi la acelasi nivel cu raul si sari peste bolovani, dupa care inoti, dupa care….pam, pam! Pestera.

    Reply
  3. Adriana

    Pe portiune in care trebuie sa inoti, raul e foarte linistit, parca ar fi lac, nu rau. Cred ca daca te duci pregatit cu colac si aripioare te descurci bine mersi ;)

    Reply
  4. Adriana

    N-ai idee cat ma oftic pentru poze. Cu o zi inainte de Wadi Shab am prins o furtuna de nisip in desert si mi s-a busit aparatul, asa ca in Wadi a trebuit sa ma descurc cu iPhone-ul :( E muuuult mai spectaculos decat se vede in imaginile astea.

    Reply
  5. Adriana

    Stiu ca pare amuzant, dar la momentul respectiv imi venea sa-l strang de gat :) Anyway, e o experienta geniala, musai de incercat in Oman.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *