Giant’s Causeway: un vis implinit

Cand am ales Dublinul ca destinatie pentru prima vacanta pe 2011 am ales de fapt Giant’s Causeway. Dublin nu-mi spunea foarte multe: ploaie, cel mai mare oras al Irlandei (orice ar insemna asta), Ulysses al lui Joyce, locul de bastina al lui Oscar Wilde si cam atat. Nu aveam nici o imagine (fotografie) pe care sa o asociez cu Dublinul. Imaginatia mea se afla pe un taram in care ceata era foarte groasa.

In plus, ca o facuta, cei care fusesera pe acolo m-au avertizat ca „nu e nimic de vazut” – ma enerveaza la culmea cand oamenii fac asta, de parca ar exista doi oameni pe lume care sa se uite la un lucru si sa vada aceeasi chestie!

Dar sa revin: Giant’s Causeway nu era deloc in ceata, il puteam vedea foarte bine cu ochiul mintii: un tarm stancos,  in care pietrele din granit, de forma (aproximativ) hexagonala  se pierd printre valuri. Unele sunt aproximativ la acelasi nivel, de zici ca ai parte de o bucata de strada pavata cu piatra de rau; altele in schimb, desi alaturate, au inaltimi diferite si amintesc de forma unui nai sau a unei orgi.

Cu asta in minte, cu Adriana si Bogdan alaturi, m-am urcat in avion, hotarata fiind sa infrunt (a se citi „sa ignor”) orice bebe mic si plangacios care ar fi putut sa-mi strice cumva drumul de 4 ore, facut in creierii noptii.

Cea de-a treia zi a sederii mele la Dublin a fost „Ziua Z”, ziua in care aveam sa vad locul fabulos. De asemenea, avea sa fie ziua in care Ioana ajunge in cel mai nordic punct al Europei in care a ajuns vreodata.

Alegerea

Nu aveam o idee foarte clara cum o sa strabat jumatate de insula si cum, trecand in alta tara, o sa ajung acolo. Noroc ca cineva s-a gandit deja la asta si asa am dat peste excursii de o zi, cu plecare din Dublin, care te duc pana la locul cu pricina si inapoi. Si se mai opresc si prin alte locuri mirifice pe drum. Bun! : )

La inceput mi-am pus niste mici probleme legate de siguranta mea si de Irlanda de Nord – stiti cantecul „Zombie” de la The Cranberries? Nu stiam daca e pace sau e armistitiu sau ... Si niste prieteni chiar au atatat aceste indoieli: „bai, vezi ca acolo asa si pe dincolo”. Zvonuri. Dar stim cat de puternice sunt zvonurile, nu? Logica a fost urmatoarea: daca e excursie organizata, nu are ce sa mi se intample rau.

Asadar, eram pe net, cu 2-3 zile inainte de zbor si aveam de facut o alegere: Extreme Ireland sau Paddywagon Tours?  Ambele ofereau o excursie de o zi la Giant’s Causeway, cu opriri in diverse locuri, cu preturi asemanatoare (65 de euro/persoana).  Mi-a placut mult felul in care se prezentau cei de la Paddywagon – calatoria cu ei in mod sigur nu ar fi fost plictisitoare si as fi vrut sa le vad tot marketingul in functiune; mi se pare amuzant si faptul ca garanteaza faptul ca turistii vor avea parte de un ghid irlandez care va vorbi cu acel accent specific. Daaar am ales Extreme Ireland fiindca vroiam sa vad Belfast, capitala celeilalte Irlande. Am cumparat biletul, am primit mailul de confirmare si in „ziua z” la 6.10 eram in fata bisericii de piatra.

Plecarea

Si eram singura. Se crapa de ziua, incepuse sa picure (prima ploaie – sic! ) si in afara de cei care faceau aprovizionarea, eram unul dintre putinii matinali. Si, cum spuneam, am ajuns prima. Deja imi faceam calcule pana la cat stau si astept. Dar au aparut 2 tanti, care si ele asteptau acelasi microbuz. Erau americance si cu o zi inainte fusesera la stancile Mohar; excursia fusese una placuta, dar cum au ajuns acolo a ajuns si ceata asa ca nu au putut vedea mare lucru. Aveam sa aflu mai tarziu ca „Irlanda e o tara tare frumoasa numai ca cineva ar trebui sa contruiasca un acoperis deasupra ei”. :D

A venit microbuzul, a venit restul lumii, m-am linistit, am plecat la drum si am adormit. Simplu. Dupa doua zile in care am fost alergata de Adriana si o trezire criminala (numar pe degetele de la o mana zilele dintr-un an in care e musai sa ma scol asa devreme – si cred ca imi mai raman degete), un somn era binevenit.

Masina avea o capacitate de vreo 15 persoana si erau acolo vreo 4 americance, un scotian  („Chiar esti din Scotia ? Am auzit ca e recomandabil ca englezii sa zica ca sunt scotieni.”), o canadiana, o elvetianca, vreo doi spanioli, niste altii si o romanca. :P  Ghidul era si sofer si mi-a placut mult ca vorbea fluent si conducea la fel.  

O tara sau doua? Irlanda vs Irlanda de Nord

In nordul Irlandei situatia e un pic ciudata. Pe o insula mica, exista doua tari: Irlanda, republica, care si-a castigat independenta in 1922 si s-a rupt din UK, si Irlanda de Nord, care tine de UK. O insula, doua tari, nici o granita. Nu exista vama, nu exista gard (cu sarma ghimpata sau fara), nu exista o borna kilometrica sau un mesaj de bun venit in „Irlanda de Nord”. Pur si simplu mergi pe autostrada, la stanga dealuri verzi, la dreapta dealuri verzi, ici-colo case, si la un moment cica ai trecut in cealalta tara. Cum iti dai seama? Cica se schimba linia de demarcatie de-a lungul autostrazii: din alba se face culoarea chihlimbarului. Si curand primesti si sms din ala cu „Bun venit in Marea Britanie, tariful este de ....”.

Irlandezii sunt o singura etnie, se trag din celti, au o limba a lor, pe care o poti vedea pe toate pancardele oficiale (numele unei strazi e bilingv), numai ca unii sunt catolici si unii sunt protestanti si de aici toata buba. [„Why let such a small thing like religion tear us apart?”, vorba viitoarei regine Elisabeth, din filmul cu acelasi nume si cu Cate Blanchett in rol principal. ]

Irlandezii cresc vaci, nord irlandezii cresc oi. In afara de religie, animale, moneda si un simt mai acut al teritorialitatii in Irlanda de Nord, au foarte multe lucruri in comun. Sunt tot irlandezi.

Protestatii tin insa cu Marea Britanie si tin, de asemenea, sa arate acest lucru in oraselele in care sunt predominanti: stalpii sunt vopsiti cu alb, albastru si rosu  si poti vedea in multe locuri arborat si steagul Marii Britanii. E un fel de statement. Un alt fel de statement face si UK-ul, prin sectiile de politie, care sunt baricadate pana-n dinti. Si in cele mai mici orasele, de 2-3 000 locuitori sectia de politie are grilaje la ferestre, pe tot perimetrul este un gard din beton care se continua cu o plasa de fier inalta de vreo 5 m. Lucrurile sunt destul de calme din 2005, inca din cand in cand mai auzi de cate un incident nefericit. Mi-a placut o chestie pe care a spus-o ghidul: „ Hei, eroii unei natiuni sunt teroristii alteia”.

Imi place mai ales punctul de vedere al irlandezilor. Steagul Irlandei este o intruchipare a celei mai mari dorinte a lor. Verdele reprezinta catolicii, Republica Irlandei; portocaliul reprezinta protestantii iar alb reprezinta pacea dintre cele doua fractiuni. In ultimii ani, lucrurile au luat-o pe calea cea mai buna, care nu este „o insula, o tara” ci „pace pe insula”. 

Larne

Cumva adormisem in timpul razboiului de guerila din 1922. Nu ca nu m-ar fi fi interesat subiectul, dar parca cineva imi daduse shut down. Cand m-am trezit, eram langa mare: albastra, calma, retrasa (perioada de reflux). Era superba si era Marea Irlandei. In fata drumul, in partea stanga  dealurile, la dreapta marea. Era soare, erau nori, era si un pic de cer senin si eram in Irlanda. Tara Enyei, care razbatea cumva din fiecare melodie, era aici, desfasurandu-se inaintea ochilor.

Daca toata Coasta Antim e asa, atunci cu siguranta o sa vin din nou, cu masina, sa gust fiecare loc in parte. Ma gandesc la Adriana si Bogdan care s-au grabit sa plece inapoi acasa; ar avea nevoie de o saptamana si de o masina ca sa aiba o a doua luna de miere aici. :P

Prima oprire este in Larne. Cica stam 15 minute. Ce poti face in 15 minute? Uitasem cum e cu excursiile astea organizate, in care ti se da o ora imposibila ca sa vezi un loc – si „ora” e mult spus. Am coborat si am traversat repede drumul caci aveam un mic port de explorat. M-a amuzat mult portul asta. Am vazut ca mai toate oraselele de pe coasta aveau ceva asemanator:  daca nu aveau golf, creau unul mic pentru ambarcatiuni.

Mi-a lasat o impresie de orasel de expozitie: toate casele la fel, lipite unele de altele, vopsite in culori deschise. In afara de grupul nostru, 2-3 localnici. Unul dintre ei, de vreo 70 de ani, isi plimba cainele mic si alb. Coboara scarile, impreuna cu o colega de grup:

- Hi!
- Hello!
- Where are you from?
- Canada.

Atat! Asta a fost toata conversatia lor. Dar eram prin apropiere si stiam ca eu urmez. Dar n-am lasat conversatia sa se termine la „Romania” si astfel am aflat ca oraselul este mai mult mort decat viu. Oamenii fac naveta pentru a munci in Belfast. Activitatea principala, de secole, a fost pescuitul dar acum, de cand cu normele europene, nu se mai pescuieste ca inainte.

- Acum trebuie sa arunce pestii inapoi in mare.

Cumva ma asteptam la indignarea asta fata de normele de pescuit si de restrictionari intr-un orasel care sute de ani a trait din peste. Batranul povesteste ca inainte oamenii lucrau si la doua cariere din zona, care acum s-au inchis. Aceleasi probleme, alte parti ale continentului. Schimbam subiectul de la economie si trecem la priveliste. Imi spune ca intr-o zi senina se poate vedea Scotia, care e doar la cateva mile departare. Nu-mi vine sa cred ca e asa de aproape. Vrea sa-mi arate dar trebuie sa ma intorc la minibus. Ziua incepuse bine.

Carrick-a-rede

Am ajuns destul de repede la Carrick-a-rede, podul de sfoara facut si folosit, pana nu demult, doar de pescari. Nu stiam ce leaga de ce anume, dar de abia asteptam sa-l vad, sa-l trec, sa vad cat de mult se zgaltaie, cat de frica o sa-mi fie.

Masina a ramas in parcare, noua  ni s-a dat un bilet de intrare (inclus in pretul excursiei) si ni s-a aratat directia cea buna, nu inainte de a ni se reaminti ca aici ne oprim pentru 40 de minute si ca trebuie sa ne pastram 10 minute pentru intoarcere. Trec de casa de bilete si incerc sa-mi dau seama de ce am nevoie de atatea minute ca sa ma intorc. Ei, podul ala nu era chiar langa parcare, ci mai incolo.

Cand m-am intors, ma gandeam mai putin la pod si mai mult la loc. M-a incantat peisajul de acolo ( combinatia stanci – mare este una dintre preferatele mele ) desi cand am ajuns inapoi la minibus numai a persoana incantata nu aratam, caci ma batuse un vant zdravan si la un moment dat incepuse chiar sa ploua.

Pe drum ni se spune ca insula mare din lang – aia care e destul de aproape de tarm dar destul de departe astfel incat sa nu consideri sa inoti pana acolo decat beat fiind – se cheama Rathlin Island si ca exista o comunitate de 100 de persoane care locuiesc acolo („cred ca deja au inceput toti sa semene intre ei”). Partea interesanta la Rathlin Island e ca gazduieste o specie unicat de iepure. Ma rog, un fel de var al iepurelui, destul de flocos din cate am inteles, cu blana auriu-roscata. Ma intreb cum o fi ajuns acolo – inot? La lasat Noe pe insula fiindca nu s-a comportat bine?

Urmatoarea oprire: masa de pranz, luata la un pub local (The Fullerton Arms) din Ballintoy, orasel aflat la o distanta de 1-2 km fata de parcarea de la Carrick-a-rede. Timp la dispozitie: 40 de minute. Nu ma consider o persoana care sta la masa cu orele – decat daca e o masa sociala – dar 40 mi se pare cam putin. Noroc ca lucrurile se misca repede. Exista un meniu cu diverse bunatati si cel mai greu lucru e sa alegi ceva de acolo. Plata se face in lire sterline sau in euro (probabil ca s-au obisnuit sa fie vizitati de euro-turisti) si au chiar un tabel cu o conversie aproximativa, sa-ti faci singur calculele. Eu le-am dat cardul si am lasat banca sa faca calculele. Dar, sa ma intorc la meniu. Vroiam ceva local, ceva ce nu vazusem in meniurile din Dublin asa ca m-am hotarat cu greu asupra lui „Catch of the day with tartar sauce”. Habar n-am ce era, dar suna bina, asa, a supriza! : P Si nu stiu de ce, dar m-am gandit la vanat. Vreo 15 minute mai tarziu m-am trezit cu un peste in fata. De unde vanat daca te afli pe malul marii?

Pana sa-mi vina supriza, imi comandasem ceva de baut. Am spus ca nu se cade sa iau apa, asa ca am luat un mini Guinness. Si in timp ce steam la masa, cu paharul in fata, mi-am dat seama. „Adriana, ce-mi facusi? Iar am ajuns sa beau alcool in timpul zilei. Si toate ca toate, dar urmeaza Giant’s Causeway si pietrele alea au forma neregula si pot fi si alunecoase – sau cel putin asa scrie pe net.” Aici s-au intrerupt gandurile legate de ce se intamplase in primele doua zile in Dublin, caci mi-a sosit pestele. Bun peste. Inca ma intreb cum l-au gatit. Si ce fel de peste era. 

Giant’s Causeway

Cu stomacul plin si cu efectul Guinnessului anihilat, am ajuns la – zgomot de tobe in fundal – Giant’s Causeway! Finally! Suntem lasati la „visitor center” (un loc cu ghiseu de informatii, toalete, parcare si gift-shop ) si tot ce trebuia sa fac era sa o iau in jos, spre „plaja” si sa ma intorc intr-o ora si 20 de minute maxim.

De ce atata entuziasm si nerabdare pentru Giant’s Causeway? Ce este Giant’s Causeway anyway? Pai, parintii mei sunt ingineri geofizicieni si asta nu are nici o legatura cu ceea ce o sa va povestesc in continuare. Imi plac tarmurile stancoase si asta e un tarm particular. E alcatuit din coloane bazaltice – mai inalte, mai scunde - care au forma aproximativ hexagonala. „Aproximativ” pentru ca pot sa aiba si patru laturi si cinci si sase si sapte. Ai vreo cifra preferata, pana in opt? Exista o piatra si pentru tine!

Stancile astea se pierd in mare. In spate este faleza abrupta, de jur imprejur sunt stancile si apoi vine marea. Anumite portiuni trebuie escaladate, altele arata ca un drum cu piatra de rau. Cumva, mie mi s-a parut ca e un teren de joaca pentru adulti. : ) Toata lumea era calare pe stanci. Ii vedeai din departare: mici puncte colorate pe niste stanci patratoase.

Unul din ghizii de la Dublin Castle mi-a spus ca a fost dezamagit de loc, ca se astepta ca plaja asta sa se intinda pe kilometri intregi, nu sa fie o arie destul de restransa.

De ce „Drumul gigantului”? In folclorul irlandez exista un razboinic – gigant- pe numele lui gaelic Fionn mac Cumhaill ( si pe cel englez, Finn McCool) care a construit acest drum ca sa ajunga in Scotia, sa se bata cu un alt gigant, Benandonner.

Acum stiti cum sunt legendele. Sunt mai multe variante si toate sunt ...adevarate (au un punct in comun ). Benandonner il provocase pe Finn la un meci si Finn a inceput sa construiasca acest drum ca sa se duca sa-l infrunte. Vine vestea ca Benandonner este mult mai mare ca Finn, si atunci nevasta lui Finn vine cu un plan ingenios: il imbraca pe Finn ca pe un bebelus si-l pune in pat. Cand vine Benandonner, femeia ii spune ca sotul ei este plecat sa taie lemne, dar ii arata copilul. Gigantul se gandeste ca tatal trebuie sa fie imens, se sperie, fuge inapoi in Scotia si rupe drumul.

Si acum sa vedem care e conexiunea cu realitatea. In Scotia, pe insula nelocuita Staffa, exista Fingal’s Cave (Fingal este un alt nume al lui Finn). Pestera este formata din coloane de bazalt care se unesc formand bolta – aceleasi coloane de bazalt de la Giant’s Causeway. Coloanele din ambele locuri sunt naturale, rezultate in urma unor eruptii vulcanice si a contractiei lavei in contact cu aerul rece.

Vizitatorii, dupa ce s-au saturat sa se plimbe pe blocuri, sunt indemnati sa cauta niste forme particulare: Scaunul, Bocancul Gigantului, Orga. Scaunul nu l-am gasit, dar nici nu l-am cautat ca nu aveam timp de pierdut. Orga este in coasta dealului, la vreo 10 minute de mers, si pe drum spre ea poti vedea Bocancul si – daca esti norocos – o tipa care pozeaza din ea.

Precum am spus, partea cea mai spectaculoasa a locului (daca ignori peisajul din jur, ceea ce ar fi grav) este o bucata nu foarte mare. Pentru unii poate fi indeajuns, altii insa ar vrea mai mult. Eu as fi vrut un pic mai mult timp, nu spatiu. Avand in vedere ca de la visitor center am facut vreo 10-15 minute pana la atractie, a trebuit sa-mi dozez timpul, sa ajung si la Orga, sa las timp si pentru intoarcere, sa nu plece fara mine. Si la un moment dat m-a furat peisajul. Dupa, era sa ma fure vantul. Nu mi-a fost frica de inaltime la Carrick-a-rede, dar m-am reintalnit cu acel vant naprasnic, caruia aparent ii ramasesem datoare cu ceva. Eram pe peninsula, ma indreptam catre pietrele umede (pe care nu ai voie sa calci, fiindca sunt alunecoase si iti poti sparge/rupe diverse) si am dat peste o rafala de vant. Sau ea peste mine. In acel moment, mi-am spus ca e bine ca am mancat, ca asta ma face un pic mai grea. E bine, de asemenea, ca am ghiozdanul in spate – si el mai adauga un kil-doua la greutatea mea initiala. Am stat locului cateva secunde si m-am gandit cum sa fac urmatorul pas ca sa nu ma rastoarne. Am reusit cumva sa ma deplasez, dar la intoarcere luam in considerare varianta sa ma tarasc de-a busilea ca sa nu mai simt impactul vantului in asemenea hal. Cativa pasi mai incolo era din nou bine, nici urma de vant.

Am marit pasul pana la orga, am facut o poza,  am respectat semnalul pe care scria „drum inchis, cadere de pietre” si apoi m-am intors, luand decizia spontana de a ma intoarce pe sus, chit ca nu stiam cat avea sa-mi ia din timp. Asadar, iata-ma in pana de timp dar sus, pe platou, cu o priveliste incredibila de jur imprejur, dar mai ales in fata, catre mare. Se vedea Rathlin Island si cred ca in departare se vedea si Scotia. Dar fara un localnic langa mine care sa-mi confirme asta, nu as baga mana in foc. Stiu ca e aproape, dar nu stiu cat de aproape.

Recomand drumul „Shephard’s Way”. E cel mai bun mod de a incheia vizita la Causeway – intr-un mod panoramic. :P Cealalta varianta era drumul pe care venisem, dar facut in community bus – un microbuz local, care contra sumei fabuloase de 1 lira sterlina te poate duce de la Visitor Center pana la pietre sau inapoi.

Drumul de pe platou e o poteca printre arbusti-galbeni-atat-de-caracteristici-Irlandei-care-miros-a-cacao-sau-a-vanilie. Din cand in cand, se gasesc puncte de unde poti arunca o privire in jos.

Am ajuns in parcare in secunda in care microbuzul meu trecea pe acolo. M-am urcat si mi-am intrebat vecina, o elvetianca, daca aveau de gand sa plece fara mine dat fiind ca intarziasem 10 minute.

- Nu, dar le era frica ca te-ai ratacit. 

Dunluce Castle

Eram curioasa ce o sa urmeze acum. Ne-am oprit pentru 2 minute pe marginea drumului, sa putem vedea si fotografia Dunluce Castle. In alta lumina, cred ca ar fi fost chiar misto, acum ma uitam si tot ce vedeam erau niste ruine pe buza falezei. A fost construit undeva prin evul mediu, de un nobil scotian care vroia sa isi extinda influenta si averea si in Irlanda. Se spune ca intr-o seara, in timpul unei furtuni, in timp ce un vlastar al familiei astepta sa serveasca cina, toata bucataria, cu tot cu servitori, s-a prabusit in mare. Si s-a culcat cu stomacul gol….

Avand in vedere ca ghidul incerca sa faca tot felul de conexuni intre Irlanda de ieri si cea de azi, intre diverse vedete si Irlanda (apropo, stiati ca un stramos al lui Barack Obama era irlandez?) ne-a spus ca Michael Jackson a trait in Irlanda ultimii 2 ani din viata sa si ca intentiona la un moment dat sa cumpere acest castel. Sincer, nu stiu de ce. Pe de alta parte, eu nu mi-as lua nici un animal de companie care sa semene cu un furtun si care sa atentezela celelalte animale de companie ale mele doar fiindca poate.

Distileria Bushmills

Alta mica oprire: distileria Bushmills. Una din cele mai vechi din toata insula si una dintre cele mai faimoase. Cand americanii au introdus prohibitia, in 1923, distileria asta a fost singura care a continuat productia si cand americanii au ridicat prohibitia, zece ani mai tarziu, a fost singura care a putut face fata cererii. Se spune ca a fost cea mai mare incarcatura de whiskey care a parasit vreun port irlandez.

Aici ne-am oprit doar pentru 10 minute, cat sa-si cumpere unii souvenir o sticla de tarie pentru prieteni. Si sunt recunoascatoare pentru asta, fiindca daca am fi facut un tur, pun pariu ca in biletul de intrare ar fi inclusa o bautura gratis si iar as fi ajuns sa beau alcool in mijlocul zilei – nu ca nu o facusem deja mai devreme. Deci, Adriana, am scapat!

Belfast – cealalta capitala

Cand am ajuns in Belfast, deja eram obosita si proaspat trezita din somn (iar). Ne-am oprit in centru, care nu seamana cu un centru traditional – fara piata, piateta, cetate etc. Cumva mi-a amintit de Bucuresti, unde centru inseamna „de-a lungul unor bulevarde”. Cam asa e si in Belfast. Ne-a lasat 40 de minute (!) ca sa descoperim centrul. Si tot ca in Bucuresti, pare un amalgam de stiluri arhitecturale si de cladiri de diverse dimensiuni. Dupa doua zile in Dublin, unde predomina casele de 2-4 etaje, un cladirile de 7-8 chiar ies in evidenta si par inalte, (bucatica de ) Belfast mi se parea .... nehotarat. Aerul londonez (sau britanic) l-am simtit mai mult in Dublin, mai putin aici, unde totusi aveam taxiuri retro negre si cutii postale rosii.

Ce mi-a placut in cele 40 de minute in Belfast? Cladirea Operei si pub-ul The Crown Bar. (Da, Adriana, stiu. Iar pub.) Acesta e cel mai vechi pub din Belfast – construit in 1849, regandit in 1885 – si merita o vizita nu neaparat datorita vechimii, ci pentru ca astfel o sa afli cum arata a gin palace din era victoriana. Interiorul poate fi caracterizat ca fiind baroc.  Pe la 1885 a fost un boom al constructiei de noi biserici catolice, ceea ce a insemnat ca o multime de mesteri italieni au fost adusi in Belfast. Propietarul de atunci al publui, Patrick Flanagan, de profesie arhitect, a convins o parte din acesti mesteri sa-si rotunjeasca veniturile prin lucrul la pub-ul sau.  Vitraliile, oglinzile, lemnul sculptat sunt rezultatele muncii lor si parte ceea ce da locului un caracter aparte. Cealalta parte o reprezinta podeaua din mozaic, tavanul „tapetat” cu lemn pictat dar mai ales separeurile. Exista 10 separeuri unde puteau intra cei care vroiau sa bea fara sa fie vazuti band sau auziti intr-un pub. Azi lumea nu mai are astfel de pudori dar separeurile sunt inca la mare cautare.

Dupa ce m-am holbat la ce era in jur, am facut poze cu grija  (sa nu arunce cineva cu rosii in mine), m-am dus la bar si am intrebat cat e un Jameson cu cranberry (ala baut la Distileria Jameson, cu o zi inainte, a fost mult mai bun decat ma asteptam). Barmanul a fost suprins si mi-a spus un pret care incepea cu 5 sterline si avea si ceva maruntis pe langa. Hotarata, am cerut  un mini Guinness, care a fost 1 sterlina si 80 centi.

Am prieteni, care imi vor binele, si care au inceput sa faca fete-fete cand au auzit de Belfast. „Bai, vezi ca acolo....veste...gloante....pericol...etc etc.” Ghidul ne spunea de dimineata ca de cativa ani lucrurile s-au linistit dar, din cand in cand, mai e ceva care tulbura linistea. Zilele astea, linistea era din nou tulburata: cu o zi inainte masina unui politist explodase. Mie mi s-a parut linistit orasul, oamenii la fel, dar poate ca de asta am stat doar 40 de minute acolo.

Am ajuns in Dublin la 7 si ceva seara. Am ajuns in hostel, am constatat cu placere ca sunt tot singura in camera de 5 persoane si m-am culcat. M-am trezit a doua zi, dupa 12 ore bine –dormite.

Acum ca v-am povestit tot, de ce sa mai mergeti? Fiindca merita! Fiecare kilometru si fiecare boschete mirositor de vanilie dar mai ales, fiecare stanca! Sau coloana bazaltica!

O mica concluzie: mi-a placut, a facut toti banii excursia asta, dar zau daca nu as fi vrut un pic mai mult timp la fiecare obiectiv. Sa ma fi lasat vreo 2 ore la Giant’s Causeway si vreo 2 ore in Belfast. Asa, totul a fost facut repede-repede-repede.

Disclaimer pentru curiosi: pozele au colturile innegrite deoarece am folosit un filtru de polarizare si filtrul are un diametru un pic mai mic decat diametrul obiectivului. Ceea ce se vede in colturi este marginea inelului adaptor.

PS: Am adaugat pe wishlist Fingal’s Cave. Cica sunetul straniu al ecoului valurilor ii da atmosfera unei catedrale. De fapt, numele in gaelica,  Uamh-Binn, inseamna „pestera melodiei”. : )