Revelion in Zagreb: cum sa sarbatoresti noul an alaturi de 35 000 de sectanti

Ce se intampla cand nu ai iubit si nici planuri de Revelion? Accepti provocarea de a-ti petrece anul nou cu niste sectanti! Bine, nu „sectanti” in sensul acela, ingust si peiorativ, desi cei din grupul Taize nu pasesc chiar pe cea mai ortodocsa cale. Sa ma explic: fiecare biserica tine mult la adeptii ei si nici unei biserici nu ii place cand un adept de-al ei frecventeaza si alte cluburi exclusiviste biserici. Nu poti fi si crestin ortodox si protestant. Fiecare grup religios iti va spune ca el cunoaste calea si doar urmand calea lui vei ajunge in Rai. Daaar exista si niste oameni – care nu sunt istorici ai religiilor, ci calugari – care au ajuns la concluzia ca indiferent de fractiune, crestinii apartin aceleiasi religii, ca exista niste valori comune si ca poate exista dialog, bunatate si intelegere chiar daca unul e catolic si altul protestant. Acesti calugari, care provin din traditii monastice diferite si din tari diferite,  au headquaters-ul in Taize, in sudul Frantei, de unde propovaduiesc o viata simpla, plina de bunatate si intelegere. Inca din anii ’60 comunitatea a inceput sa fie vizitata de tineri; astazi, in timpul verii, numarul lor atinge si 5000.

Poti sa cunosti mai multe despre Taize participand la una din intalnirile anuale europene. Acestea au loc in jurul Anului Nou (28 decembrie – 1 ianuarie) intr-un oras gazda, care se schimba in fiecare an. Participantii stau de regula cu famiii locale si participa la programul facut de catre comunitatea Taize: rugaciuni de grup, workshopurile legate de credinta, arta, politica.

In 2006, a fost randul Zagrebului sa fie orasul –gazda. 

Cum am ajuns aici? Adica, acolo, in Zagreb? Puteam sa imi petrec Noaptea-dintre-ani acasa, facand un maraton de uitat la TV cu bunicii (ca alte dati), sau acasa, stand pe net (si asta s-a intamplat intr-un an), in oras, impreuna cu toti bucurestenii (si asta s-a mai intamplat) sau sa ma lipesc de un grup de prieteni si sa dantui pana dimineata intr-un club (asta nu s-a intamplat inca, dar e pe lista). Pai... eu o cunosc pe Ioana si Ioana e fan Taize. [Avand in vedere ca ea e Ioana, si eu sunt Ioana si eu, Ioana, mai tind sa vorbesc despre mine la persoana a treia plural, in continuare in articol o s-o numesc Tiza.] Tiza a tras mult de mine si ....asa am ajuns intr-un autocar care facea o zi si-o noapte pana la Zagreb. Dar nu am plecat cu mana goala, ci am luat cu mine o pilota si pe Mirela. De ce pilota? Ca nu aveam sac de dormit si una din chestiile musai ale participarii la astfel de intalniri europene Taize este ca trebuie sa fii echipat, ca nu se stie unde vei fi cazat, intr-o scoala sau la o familie – Tiza mi-a povestit o intamplare foarte haioasa cu o persoana care incepea sa sforaie de indata ce era stinsa lumina din camera; avea niste plamani foarte sanatosi. Dar sa revin la echipament: trebuia sa am sac de dormit (niet, mama mi-a pus in brate o pilota ambalata bine intr-un sac de plastic), un izopren (d-asta aveam), furculita & lingura & cana musai. Echipata si cu Mirela alaturi – Tiza a ales locurile din spatele autocarului - am pornit in necunoscut, sa-i cunosc „sectantii”.

Cateva zeci de ore mai tarziu, cascand, ma dadeam jos din autocar si ma indreptam, tarand dupa mine punga cu pilota, spre o scoala, caci acolo mergea toata lumea. Undeva pe la etajul 1 a avut loc iluminarea. Nu, nu aici era cazarea, nu aveam sa impart camera cu alti 15-20 de oameni si sa ma bucur de sforaituri pe tonuri multiple. Deci, pe loc repaos. Aici s-a facut un fel de prezenta, ni s-a spus ca vom fi cazati la familii, ni s-au dat legitimatii de transport, legimitatii de mancare, brosura cu programul evenimentului (continea si cantece in vreo 9 limbii vii si una moarta), harta orasului, a mijloacelor de transport si, cel mai important, hartia care ne arata drumul de la acest punct de sosire la parohia de care vom
apartine. Nici in visele mele cele mai organizate nu avusesem parte de asemenea arsenal.

Spre mirarea noastra (aparent aveam timp de asta intre doua cascaturi), trebuia sa ajungem la gara si dupa vreo 50 de minute cu trenul aveam sa ajungem in Karlovac si de acolo sa mai mergem nu stiu cat  pana la parohia X. Deeeci, teoretic stateam in Zagreb, practic nu. No, fain si asa.  Ceva imi spunea ca toata experienta asta la Zegreb va fi o aventura! In fond, de asta si am venit!

Pana la gara nu am vazut mare lucru din oras, ca era ceata. Dar am apucat sa vad altceva: foarte multi tineri. Fooooarte multi. Zagrebul era invadat de vreo 35 000 de tineri veniti din toata Europa (si probabil ca erau unii si de pe alte continente). Romani vreo 1100, polonezi vreo 8000. Nu i-am numarat, mi s-a spus. Ii recunosteai dupa  rucsacii imensi din spate si dupa felul in care se  uitau indelung la harta din mana. Daca erai destul de aprope, puteai sa iti dai seama daca sunt italieni, maghiari sau dintr-o tara slava (urechea mea nu distinge inca poloneza de ceha, de exemplu). 

Tare as fi vrut sa stiu ce credeau localnicii despre acest lucru. Prin oras erau postere mari care anuntau evenimentul (si numarul de extraterestii) dar nu stiu cat de pregatiti sufleteste erau pentru asa ceva. Cand parte din cardul Taize incepea sa traverse strada, apoi traversa, traversa, traversa si aveai impresia ca sirul ala indian de oameni nu o sa se mai termine. Nici in tramvaie nu mai aveai loc de noi – dar nici controlori nu cred ca erau. :D

M-a surprins placut un batranel care ne-a vazut ca prea ne chioram in harta aia si a inceput sa ne explice – in croata - pe unde sa o luam ca sa ajungem la gara. Am apreciat bunavointa, am multumit (nu mai stiu in ce limba) si am mai multumit o data faptului ca exista limbajul universal al gesturilor.

In fata garii – pe numele ei Glavni Kolodvor – mi-am dat seama ca ceva e nelalocul lui. Parcul din fata garii si statuia imi amintea de un loc familiar. Ce loc? Timp de gandit mai este si mai tarziu, momentan aveam un tren de prins. Karlovac  ne asteapta si eram foarte dornice sa stim care familie ne va adopta pentru cateva zile.

Cum a fost familia? Minunata! Mama era inalta, blonda si toata un zambet. Ne intelegeam prin engleza cu fiica, Petra, si ea blonda, inalta, cu ochi albastri, proaspat intrata a liceu. Am cunoscut si tatal, care era inalt si brunet. Luam cu ei micul dejun in fiecare zi, si adesea ne-au invitat si la cina, desi noi trebuia sa luam cina in alta parte. Am cunoscut si bunici – mereu zambitori si mereu dornici sa ne invete un cuvant nou in croata. Dobre!

Am avut patul meu si Mirela pe al ei. Prima concluzie: am carat pilota aia dupa mine degeaba. Din pat ma tragea cu greu Mirela dimineata, cand trebuia sa mergem la biserica. In fiecare dimineata, (luam micul dejun) ne duceam la biserica, asistam la cele 10 minute de predica (?) si apoi la jumatatea de ora de cantece din brosura. Partea cu cantatul imi placea cel mai mult, desi vocea nu este unul dintre atuurile mele si o data chiar am atipit in timp ce toti ceilalti produceau sunete minunate din gat (da, sunt o mare pacatoasa). Dupa slujba, urmau sesiunile de discutii. Eram impartiti in grupulete, pusi intr-un colt si pornind de la niste versete din Biblie discutam. Intai despre principii, despre religie, apoi cumva discutia devia si ajungeam la “ziua de azi”, la cum sunt lucrurile, cum am vrea sa fie si care sunt diferentele culturale. Educativ. Din motive obiective de care nu imi mai aduc aminte, nu am participat decat la un singur atelier/discutie.

Pranzul era servit in Zagreb, in  halele Zagrebacki Verlesajam – mi-a luat doua zile ca sa retin numele. Halele acestea sunt un fel de Romexpo din Bucuresti – multe, mai mari, mai marunte – si, tot asemeni Romexpo-ului, se afla la o distanta considerabila fata de centru. Calatoria cu mijloacele de transport pana acolo era haioasa: 99% dintre calatori mergeau in aceeasi directie, coborau la aceeasi statie cu acelasi scop: sa manace (eventual, sa se intalneasca cu alte grupuri). Simteam ca fac parte dintr-un grup foarte mare – ceea ce era si adevarat. O data intrat in complexul de hale, trebuia sa identifici pe harta hala-unde-se-servea-mancarea. Nu era foarte greu, in fond puteai sa te lasi dus de flux. Pe margine erau cordoane de voluntari, care se asigurau ca noi, oitele flamande, nu ajungem in alta parte si nu mai avem parte de conserve. Un astfel de voluntar numara oamenii pe masura ce treceau prin fata lui; exact in momentul in care ma intrebam ce o sa faca cand o sa se incurce, s-a incurcat, a oprit oamenii, si-a reluat numaratoarea si apoi le-a dat voie sa inainteze. Haios, precum spuneam.

Masa se lua in felul urmator: intrai in hala, urmai turma, ajungeai intr-un loc in care pasul incetinea si puteai sa observi cele 2 randuri de oameni de-a stanga si de-a dreapta. Printre ei putea trece doar un om. Inainte sa intri in “chei”, primeai o punga; si inaintai. Pe masura ce faceai joc de glezne, in punga ti se punea – cand din stanga, cand din dreapta – o conserva, un fruct, o chifla, biscuiti, un servetel parfumat. Spuneai “thanks” si auzeai un “prego”. Ieseai din chei, ieseai din hala – cu atentie, sa nu cumva sa o pierzi pe Mirela – reintrai in flux, mai coteai de 2 ori la dreapsta si ajungeai in alta hala, unde trebuia sa iti gasesti grupul, sau un loc unde sa sezi pe jos si sa te bucuri de merinde. Gasit loc, sezut. Foarte multi sedeau pe izopren – al nostru era la 40 km departare, in Karlovic, dar asta-i viata.

Noi am sezut pe rucsacele si am purces a ne minuna de ce anume conserva de fasole este fierbinte – ce concept! Asta era momentul in care trebuia sa iti scoti furculita, lingura si cutitul aduse de acasa si sa le faci cunostinta cu conserva cea fierbinte. Am mancat de vreo doua ori in hala la pranz – o data am avut parte si de muzica ad-hoc: vecinii nostri isi adusesera, pe langa izoprene, si o chitara clasica. Cum e sa iei pranzul cu 5000 de persoane? Sa spunem doar ca acum cinele in familie si mesele festive la care se aduna tot neamul sunt o nimica toata.

La cina, lucrurile erau foarte asemanatoare, chiar identice, numai ca era intuneric afara. Dupa cina puteai merge in alta hala, unde se cantau diverse cantece religioase in diverse limbi. Cred ca am fost o singura data la cina – o data am mancat in oras, alta data la familia noastra adoptiva.

Ce faceam intre mesele principale ale zilei? Colindam.

Ne-am plimbat prin Zagreb si Karlovac, dupa pofta. Karlovac este un orasel linistit, cu un aer ce-mi aduce aminte de Transilvania. Pentru croati, este “orasul parcurilor” sau “orasul celor patru rauri”- doua dintre rauri au confluenta chiar in oras. In afara de multele  locuri de promenada, Karlovac mai avea ceva special, ceva ce in Zagreb nu am vazut – cladiri ciuruite de gloante.

Sentimentul pe care l-am avut in fata garii din Zagreb s-a conturat cand am inceput sa ne plimbam prin oras: aducea a Viena. Era ceva in arhitectura, in felul in care era facut pavajul in centru sau in felul in care au fost gandite parcurile care ma ducea cu gandul la Viena sau la ordinea din spatiul austriac. Mai tarziu, mi-a picat fisa: zona Zagrebului (si toata Croatia de altfel) a facut parte din Imperiul Austro-Ungar timp de 800 de ani, cu tot ce a insemnat asta. Zagreb are o sonoritate orientala, e o capitala balcanica, dar are un pronuntat aer vestic.   

Patru zile ne-am plimbat printr-un oras despre care nu stiam nimic. Mai mult decat harta, m-au ajutat pozele lui Bogdan. El fusese in urma cu vreo 6 luni prin Zagreb si din intamplare mi-a aratat pozele. Pe baza lor, stiam ca trebuie sa caut Orasul de sus si catedrala. Gara centrala, Glavni Kolodvor, este aproape de centrul istoric.  Iesi din gara, admiri Piata si Parcul  Regelui Tomislav (Trg Kralja Tomislava), care se afla exact in fata garii, ochesti undeva in dreapta,  in  departare, turnurile catedralei si pornesti in acea directie. Exista  mijloace de trasport care sa te duca mai aproape dar asta ar strica tot farmecul.

Pe drum respiri toata acea influenta austro-ungara, desi in jur auzi o limba slavona. Plimbarea e placuta chiar daca e frig afara. Daca ai ajuns in Piata Ban Jelacic, inseamna ca esti aproape si ca incepe “urcusul”. O sa-ti dai seama ca esti in Piata dupa spatiul mare, deschis si resctangular si cele 2 linii de tramvaie care te pot calca daca nu esti atent.   A, si reclamele. Practic, astea dau de gol ca te afli intr-un punct important al orasului – ce ne-am face fara outdoor-uri? Noi am gasit si un conifer imens decorat cu luminite, dar asta era perioada – nu garantez ca se afla acolo si in restul anului.

De aici, in 5 minute esti in Orasul de Sus, care este un singur oras doar de vreo 300 de ani. Pana atunci, partea cu Catedrala, sediu al Episcopului, numita “Kaptol”, s-a dezvoltat separat de “Gradec”, orasul comerciantilor si al artizanilor.

Catedrala din Zagreb merita o vizita inauntru si cateva minute de comtemplare in fata. Este cea mai inalta constructie din Croatia: 107 m. Constructia a inceput la 1093, ca doua secole mai tarziu sa fie distrusa de tatari. Forma actuala a catedralei a fost definitivata la inceputul secolului XX si acum, la inceput de secol XXI este restaurata. Este o catedrala gotica, dar cu greu o s-o confunzi cu altele facute in acelasi stil.

Ne-am plimbat zi si noapte prin Gradec si Kaptol – asemanarea cu orasele transilvanene e pronuntata. La un moment dat, din curiozitate si frig, am vizitat Muzeul de Arte si Mestesuguri. Recunosc, am mers mai mult din dorinta de a vedea expozitia dedicata inventiilor lui Leonardo da Vinci, dar nu regret ca nu ne-am limitat la asta. La Muzeul Mimara am ajuns fiindca ni se deschisese apetitul pentru muzee si pentru ca muzeul precent a fost unul micut. Mimara il recomand iubitorilor de pictura si sculptura – nu vor pleca de acolo flamanzi.

Regret insa ca nu am apucat sa vad cum arata Moschea din Zagreb pe interior. Am dus munca de convingere cu Mirela sa mergem la Moschee, sa ascultam un cor islamic. Nu mi-am dat seama ca o sa mai fie vreo 2000 de oameni curiosi ca si mine. Si intarziati ca si mine. Cand am ajuns la Moschee nu se mai putea intra inauntru si de abia mai aveai loc langa. Faptul ca se auzeau la difuzoare nu ma incanta foarte tare. Si oamenii veneau si veneau si veneau... Dar asa stau lucrurile cand iti petreci Sarbatorile cu foarte multi oameni.

Cum a fost Revelionul? A fost intr-o biserica catolica (in constructie) din Karlovac. S-a mancat si s-a dansat in pulbere. M-am culcat devreme totusi. Per total insa, a fost unul din cele mai misto Revelioane de care am avut parte.  De repetat in alt oras.