Paris - locul unde cimitirele sunt muzee în aer liber

Înainte să apuc să văd Parisul, când mă gândeam la el, o multitudine de stereotipuri îmi veneau în minte.Tour Eiffel, can-can la Moulin Rouge, domnițe pe tocuri, cu țigarete lungi între degetele fine, impresionism, miros de parfum fin pe Champs Elysees, Arcul de Triumf, vaporașe pe Sena, Notre Dame, Luvru versus Pompidou … văzusem poze, filme, tot tacâmul. Și totuși, n-aș fi avut cum să fiu pregătită pentru ce-am găsit. Ce-am găsit a fost prea mult. Prea multe, peste tot...oameni, artă, aglomerație, turiști cu duiumul, parcuri, monumente, muzee, sculpturi, piețe, evenimente, concerte, străzi bătătorite, lux, emigranți, vechi, nou...Paris are de toate și n-ai cum să te plictisești. Ah...și cimitire, că aici doream să ajung. Până să sosesc în Paris și să arunc o privire pe hartă, n-aș fi asociat acest oraș cu o “patrie” a cimitirelor.

În Paris sunt mai bine de o duzină de cimitire, doar în zona centrului plus imediata apropiere. Și nu sunt orice fel de cimitire, sunt renumite pentru că aici poți veni să vezi cu ochii tăi locurile de veci ale unor personalități marcante, sau doar pentru a admira monumente realizate cu măiestrie. Practic, o plimbare într-un cimitir din Paris e ca o simbioză perfectă între atmosfera de muzeu și cea de promenadă prin parc, mai ales dacă și prinzi vreme propice. Ca să nu mai spun că intrarea e gratis.

Eu nu le-am văzut pe toate, pe principiul menționat mai sus, de “prea mult”. În Paris n-ai cum să vezi destul sau tot din ... orice. Sau cel puțin așa am simțit eu. Dar, le-am văzut pe cele mai renumite, poziționate pe puncte cardinale.  Și-am să încep mica mea istorioară descriindu-mi plimbările, în sensul acelor de ceasornic, începând cu nordul.

NORD - Cimitirul Montmartre

La prima vedere micuț, cu o poziție strategică în cartierul al cărui nume îl poartă, cimitirul Montmartre va fi cu porțile deschise zilnic, între 8.00 și 18.00. Am ajuns la el cu metroul, pe linia 2 până la stația Blanche. Deschis de la 1825, micul cimitir nostalgic mi-a plăcut cel mai mult, și nu neapărat pentru că l-am văzut primul. Are alei lungi, unele sunt în pantă, iar văzut de sus, pare că e așezat “în scări”. Mă gândeam cam cum o arăta o alunecare de teren pe-acolo ... A fost liniștit și plăcut să aleg o plimbare aici într-o zi însorită, după ce luasem pulsul cartierului omonim.

Am văzut monumentul lui Emile Zola ( practic mormântul lui a fost mutat în Pantheon, dar monumentul a rămas ), cu bustul romancierului privindu-mă de sus. Marmură albă am găsit pe locul de veci al lui Heinrich Heine, pe când Hector Berlioz (care are și o alee cu numele său) era adăpostit sobru de un mormânt negru. Mi-am amintit de orele de fizică din liceu trecând pe lângă familia Ampere și apoi pe lângă Foucault, și l-am salutat din mers pe domnul Stendhal. Puțin mai la deal, alături de soția sa, se odihnea Alexandre Dumas fiul (despărțit de tatăl său, care se află tot la Pantheon). La o privire mai atentă, statuia de-l întruchipa avea niște degete lipsă la picioare, probabil luate ca suvenir de vizitatori fără scrupule.

Edgar Degas avea un întreg cavou, dar nicio balerină de bronz nu-l înfrumuseța. Probabil au fost strânse și duse toate la Musee d’Orsay, de teama prădătorilor. În schimb, am aflat că de fapt familia se numește “de Gas”. Tot aici i-am mai găsit pe Eugen Labiche (“Voiajul domnului Perrichon” vă spune ceva? ) , cântăreața Dalida și pe Vaslav Nijinsky dansatorul, portretizat într-o statuie drept păpușa Petrouchka.

Nu știu de ce, dar Montmartre mi s-a părut cel mai “romantic” cimitir din câte am văzut. O fi fost și cartierul în sine de vină, dar mie senzația asta mi-a dat-o, că e bucățică ruptă din adevăratul Paris, așa cum îl văd eu.

EST - Cimitirul Pere Lachaise

Sigur ați auzit de cel mai mare cimitir din Paris, “orașul morților”, cum i se mai spune. A fost deschis în 1804 și are o suprafață de vreo 104 acri, adăpostind sute de morminte.

Am ajuns acolo cu metroul. Chiar dacă logic ar fi fost să mă opresc la stația Pere Lachaise de pe linia 2, am ales să merg pe linia 3 până la Gambetta, pentru că una dintre intrările principale în cimitir e mai aproape de această stație.

Aici am rugat frumos o doamnă de la ghișeu să-mi ofere o hartă. Mi-a dat-o pe ultima. Cu emoție, m-am uitat pe verso pentru a vedea spre ce să mă îndrept mai întâi. Oscar Wilde era chiar în stânga. E poate cel mai ciudat mormânt pe care l-am văzut, un fel de înger egiptean...acoperit cu urme de ruj. Pe treptele lui erau oferite diverse “ofrande”, de la banale flori la tichete de metrou, bonuri și chitanțe, hârtiuțe cu mesaje, ba chiar și o pereche de teniși converse cu mesajul “am parcurs o mie de mile ca să te întâlnesc din nou”.

Am vizitat-o mai apoi pe doamna Lamboukas, respectiv Edith Piaf, înghesuită între alte câteva morminte. Cu greu l-am găsit și pe Modigliani, tare bine ascuns. Am mai notat și o suită de compozitori celebri, Rossini, Chopin, Bellini, și mai ales pe “Enesco” al nostru, pe care l-am găsit la o intersecție de alei, la înălțime, având o priveliște frumoasă în spate.

Pictori ca Gericault sau Delacroix sunt păstrați la loc de cinste, în morminte înalte.

Jim Morrison era și el ascuns, noroc cu mulțimea de vizitatori stânsă în zonă, că altfel aveam mari șanse să-l ratez.

Și termin șirul celebrităților cu o mulțime de scriitori, care au avut și ei un mare rol în faima de care se bucură cimitirul. Balzac privea de sus o turmă de turiști care îi tot dădeau târcoale. Apollinaire era mic și modest, parcă ciobit de timpuri și de intemperii. Marcel Valentin Louis Eugene Georges Proust, are un nume lung dar un loc de veci modest, îngrijit.

Ar fi mulți alții pe care ar fi păcat să nu-i menționez, La Fontaine, Moliere, Bizet, Gertrude Stein, Pissaro, Cherubini, Breguet (omul responsabil cu gama de lux a ceasurilor Swatch), Lalique (celebru designer de sticlă) și care mai de care … lista e imensă!

Un loc de cinste îl are clădirea numită “Columbarium”, care adăpostește din câte știu eu și crematoriul. Aici sunt mii de “casete” cu urne destinate oamenilor incinerați.

Am pierdut cam jumătate de zi și tot n-am reușit să-i văd pe toți, mai mult pentru că n-am fost foarte organizată. Ca sfat, cel mai bine ar fi să aveți și un pix la voi, să vă marcați direct pe hartă tot ce vreți să vedeți.  Pere Lachaise e atât de mare încât chiar și cu harta în mână, eu am reușit să mă pierd în el, însă tocmai măreția lui mi-a dat impresia că de fapt m-am pierdut în timp, plimbându-mă pe alei de toate felurile și mărimile.

SUD - Cimitirul Montparnasse

Poate unul dintre cele mai sobre și organizate cimitire ale Parisului (ceea ce îl face și cel mai ușor de parcurs), cimitirul Montparnasse a fost deschis în 1824 și are de fapt două părți despărțite de o șosea circulată. 

Am ajuns aici evident, tot cu metroul, până la stația Edgar Quinet (linia 6), care își are numele de la bulevardul pe care se găsește cimitirul.

Mormintele de aici stau sub umbra turnului Montparnasse, care deși nu se află în imediata apropiere, arată oarecum ciudat pe lângă sculpturile cu tentă istorică din cimitir.

I-am găsit aici pe existențialistul Jean Paul Sartre și pe Simone de Beauvoir (pentru simpatizantele feministe) împărțind același loc de veci. Mormântul lui Baudelaire era acoperit de flori colorate, înmiresmate și proaspete, parcă în ciuda titlului “Les Fleurs du Mal”. Într-un asentiment patriotic am ținut să le aduc omagii lui Constantin Brâncuși , Emil Cioran și Eugen Ionescu. Mi-a părut rău că nu l-am putut găsi și pe Guy de Maupassant, în schimb mi-am clătit ochii cu o mulțime de sculpturi în toate stilurile, unele chiar bizare.

VEST - Cimitirul Passy

Ai ajuns la Trocadero, te-ai pozat cu turnul Eiffel și ai vrea să aștepți înserarea să se aprindă luminițele? Îți poți umple timpul cu o vizită în cimitirul Passy. Deschis încă din 1820, cimitirul și-a luat numele de la un sătuc local. E micuț (are doar 4 acri), cochet, înghesuit, dar plăcut pentru o plimbare. În plus, poți vedea unde se odihnesc Edouard Manet, Berthe Morisot  sau Claude Debussy, iar sculpturile sunt într-adevăr deosebite.

Dacă ați ajuns cu cititul articolului până aici, poate deja mă credeți morbidă. Într-adevăr, o supradoză de astfel de plimbări ar putea aduce o stare dubios spirituală. Eu le-am luat în doze mici și presărate cu alte minunății pe care le-am descoperit în Paris, și parcă au avut un altfel de efect. Am îmbrățișat mai mult liniștea, plăcerea unei plimbări și admirarea unor monumente, laolaltă cu marcarea pe răboj a unor personalități de care până atunci auzisem în treacăt, dar n-am știut niciodată cu ce se ocupau de drept, ceea ce m-a făcut la întoarcere să sap pe wikipedia.

Pentru mai multe cunoștințe despre cimitirele din Paris, se poate accesa site-ul pariscemeteries.com sau se pot găsi hărți interactive, filmulețe și altele … google chiar este prietenul nostru în materie de informații!