O escapadă-fulger la Kazbegi (II)

Kazbegi, 5 dimineața. BZZZ-BZZZ-BZZZ! Hai noooo, chiar trebuie??? Deschid un ochi, e încă noapte. Pun pe snooze. Peste 20 de minute sună din nou. Seriooooos, la ora asta să mă ridic din pat? Deschid un ochi, se crapă de ziuă, dar crăpătura e încă mică. Pun pe snooze să sune în 5 minute. Sună. GRRRRRRR, eu opresc porcăria asta de sonerie. Deschid un ochi, și: moaaaamă, e ca-n pozele de pe net! Scularea, să ies pe balcon cu aparatul! Am nevoie de propriile poze cu muntele Kazbek la răsărit. Dar să iasă fix la fel ca alea de pe net, nici mai mult nici mai puțin, daaa? (știu, știu, sunt foarte originală :) )

La 9 dimineața mă trezesc de tot. Micaela? Mehmet? Dorm. Nu știu dacă vor să urce până la Gergeti dimineața asta, așa că ar trebui să pornesc, dacă vreau să mă întorc până la amiază, pe drum sunt cam 6 km. După o oră și jumătate de drum ajung în vârful dealului. Huffing & puffing. Priveliștea face toți litrii de sudoare. Și cineva îmi face cu mâna de departe. Ăăăă... Micaela??? Păi cum ai ajuns aici că azi dimineață erai încă la hotel când am plecat? A luat-o pieptiș. Da, fată de munte, nu ca mine.

După prânz coborâm. Caii ne așteaptă jos, cu ghidul, un băiat care nu vorbește engleză, franceză, română sau ce alte limbi mai știm noi. În schimb e fluent în limbajul semnelor. Micaela ia calul cel mai mare, Mehmet ia o iapă cu un mânz, iar eu calul cel mai mic de statură. Pornim, pe șoseaua asfaltată, pe lângă noi trec mașini și camioane. Oare așa o să fie tot traseul, munți stâncoși și gaze de eșapament?

Nu. O parte o să fie și mai palpitant. La câteva sute de metri zărim un tunel. Pentru binele nostru și al întregii națiuni, sperăm să-l ocolim pe cărarea din stânga. Dar nu. Am trecut de cărare și ghidul nostru nu dă nici un semn că ar intenționa să ocolească tunelul. Și chiar n-are gânduri de genul ăsta, intrăm cu caii în tunelul neluminat. Capătul tunelului nu se vede, noi înaintăm în bezna risipită din când în când de luminile farurilor de la mașinile și camioanele care trec în viteză pe lângă noi (că nici mașinile nu ocoleau tunelul pe cărarea din stânga), caii se neliniștesc, mânzul se agită, Mehmet se străduiește să-l strunească, ghidul nostru impasibil. Paula, chill! Ghidul sigur știe ce face, face traseul ăsta zi de zi de zi de zi...

Printr-o minune cerească, ieșim teferi din tunel. Îmi promit solemn ca la întoarcere să vin pe jos. Peisajul e frumos, mă rog, munte, mă iertați dar eu nu știu să zic mare lucru despre munți că nu e fix domeniul meu de expertiză, vă prindeți voi din poze. La un moment dat vine momentul mult-așteptat: caii virează la stânga și părăsesc carosabilul. :) Ne afundăm pe o potecă în pădure.

Dar fericirea nu durează mult: după doar câteva minute de călărit prin natură, băiatul ne face semn, coborâm de pe cai. De acum încolo, urmează cam jumătate de oră de urcuș pe jos. Vreau să renunț (v-am zis eu că nu-s fată de munte), dar ghidul îmi ia haina din mână să nu mă incomodeze, mă trage în sus, mă ajută să mă cațăr pe pietre, și într-un final glorios ajugem cu toții la cascadă. Nici cascadele nu-s domeniul meu de expertiză, era drăguț, ce să zic, implica o cădere de apă. Potabilă.

La întoarcere, ghidul dispare în boscheți. Ne așezăm pe iarbă să îl așteptăm, probabil s-a dus să comunice cu natura. Și îl așteptăm. Trec cinci minute, zece, douăzeci... Ok, ăsta chiar avea ceva de discutat! La un moment dat se întoarce. Avem fiecare câte trei-patru caise și vreo două pere mici, sălbatice, numai el știe de unde le-a cules. :)

Ne urcăm înapoi pe cai, avem emoții că nu mai prindem ultima marshrutka spre Tbilisi pe ziua de azi. N-am un feeling prea bun în legătură cu toată tărășenia asta. Și presimțirea mea se adevește - la nici două minute după ce ne-am urcat, șaua are o problemă și cad de pe cal. Ouch. Mă culeg de pe jos să inventariez daunele. Blugii și bluza prăfuite nu se pun, problema cea mare e o zgârietură urâtă la mâna stângă, și încheietura mâinii drepte, pe care n-o mai simt. Nu, nu se mai pune problema de urcat înapoi pe cal, trebuie să ajung la un medic in Kazbegi, și asta cât mai repede.

Ghidul oprește câteva mașini pe stradă și încearcă să aranjeze ca una dintre ele să mă ducă până în sat. După câteva încercări, cineva mă ia în mașină. La Kazbegi caut dispensarul. Cineva vine cu mine să mi-l arate și mă lasă la poartă. Dispensarul e în construcție, e praf peste tot, se văruiește, se montează niște termopane. Întreb de un doctor. Iese doctorița pe hol.
“*&@#@^%#&%@”
ăăă, I don’t speak Russian, dar să vedeți că am avut accident. ACCIDENT!
“^!%%@#^%!@”
No Russian, ACCIDENT, click-click-click bufff, mimez eu căderea de pe cal și îi arăt mâinile.
“+@(*#&@#^&^#*!?”
Cred că mă întreabă dacă am mâna ruptă, nu știu, doamnă, că de aia am venit.
Iese și asistenta, care îmi vorbește în aceeași rusă fluentă. Nu îmi e clar de ce se mai complică cu rusa și nu îmi vorbesc în georgiană, că eu tot atâta pricep.
Se adună și vreo trei dintre muncitorii care trebăluiau prin dispensar, și care, evident, vor să-și ofere și ei contribuția la stabilirea diagnosticului.
Mă întreabă tot felul de chestii în rusă, nu înțeleg nimic.
Ok, sunt în inferioritate aici, simt nevoia să contraatac. O dau pe românește, oricum limbile străine nu mă ajută, măcar în română mă pot întrece cu ei în debit verbal.
Să recapitulăm. Un dispensar comunal dintr-un sat georgian. Pe scenă șase personaje. Eu, cu mâinile avariate și povestind cu lux de amănunte situațiunea în română, o asistentă dând-o înainte pe rusește, trei muncitori depășiți de complexitatea cazului și o doctoriță care începuse să facă niște semne din care nu știam ce trebuie să înțeleg: că am mâna ruptă, că n-am mâna ruptă, sau că nu-mi rămâne decât să-mi tai venele. (Intuiția feminină îmi spune că era vorba de ultima variantă.)

În final, asistenta și doctorița schimbă câteva replici, și asistenta ia situația în mâini și mă cheamă în cabinet.

Ies de acolo cu ambele mâini bandajate și mă îndrept spre piața de unde pleca ultima marshrutkă spre Tbilisi. Micaela și Mehmet sunt acolo:
“Ești ok?”

Nu știu încă, mâna dreaptă mă cam doare, dar văd eu peste câteva zile. Dar am făcut poze cu Kazbegi la răsărit? Am făcut!