Dublin - mix alcoolic asezonat cu muzică tradițională

Iaca am pus piciorul și pe pământ irlandez, în preajma sărbătorilor de iarnă, când parcă ficatul era mai deschis spre experiențe de gen, având în vedere și câtă nevoie de “căldură interioară” am avut.

Ca idee, pe timpul iernii în Dublin nu e extraordinar de frig, să fi fost în decembrie vreo 10 grade. Însă ce m-a făcut să-mi clănțănesc dinții a fost vântul. Ce-i drept, vânt oceanic cu care mă antrenasem și astă vară în Portugalia, dar acolo era altă treabă, era miros de plajă. Dincoace, a fost doar ud. Nu la modul deranjant însă! O ploicică în Dublin nu te udă până la piele, nici măcar nu dă motive de depresie. Oamenii sunt fericiți, parcă fără de griji (deși mai auzeai pe câte unul bombănind pe chestiuni politice) și nu în cele din urmă … foarte căliți, mai ales fetele! Moda în decembrie avea accente primăvăratice, domnișoarele optând pentru pantaloni și fustițe scurte, accesorizate cu balerini (și prin ploaie, da) cu sau fără dresuri ce aveau oricum mai puțin de 80den. Am ochit multe fete roșcate cu ochi albaștri pe străzi, în pub-uri sau în restaurante savurând tradiționalul mic dejun irlandez (aviz amatorilor).

Din oferta turistică a orașului, mi-au făcut cu ochiul, în mod evident, experiențele bahice. Nu că aș fi avut prea multe până atunci, dar o bere bună întotdeauna e primită cu bucurie de papilele-mi gustative, mai ales când e băută la mama ei, fabrica Guinness. Și chiar dacă whiskey-ul nu mi-e foarte drag, m-am simțit bine la distileria Jameson, habar n-aveam cum se prepară o asemenea licoare de calitate. Chiar și cu experiența mea nememorabilă, m-am căpătat cu o diplomă de degustător!

Am mai vizitat și niște muzee și catedrale, atât cât ne-au permis orele de vizită care pe timp de iarnă sunt reduse. Am dat peste un ghid foarte simpatic și comunicativ la catedrala St. Patrick, care ne-a povestit de toate și de toți, se vedea că-i face mare plăcere. Mi-au mai plăcut și poveștile de la casa tipic georgiană Number 29, atmosfera a fost foarte frumos recreată și am învățat multe.

Iar seara … prin Temple Bar am colindat, muzică am ascultat, tare bine ne-am simțit și ușor ne-am amețit! Am gustat multe, nici nu le mai știu pe toate … Guinness, Bulmers (cu cidru), Murphy’s, Kilkenny, Harp, Smithwick , fiecare pint savuros la preț mediu de 5E. În barul care a luat și numele micului cartier, am testat inclusiv “faimoasele” stridii crude, recomandate a se degusta împreună cu berea Guinness turnată la milimetru într-un pahar obligatoriu având aceeași siglă. Efectul, ei bine … n-a fost cine știe ce, mai degrabă am simțit pe gât sosul iute cu care au fost acompaniate decât chestiile gelatinoase.

De departe însă, experiența cea mai frumoasă a fost cea de la “Musical Pub Crawl”, despre care mă documentasem de dinainte aici. Pe scurt, se îmbină sportul tradițional “100 de metri bodegi” - de care a vorbit și Ioana în articolul ei cu detalii despre muzica irlandeză, instrumentele folosite și istoria acestora.

Ne-am întâlnit în primul bar cu un irlandez, cântăreț la banjo, și al său amic scoțian (care ne-a fost prezentat mai în glumă drept “prietenul lui mai din nord care nu știe să înoate”). Evenimentul în sine a constat din vizitarea a altor două baruri, unde noii noștri prieteni ne-au (în)cântat și ne-au spus povești. Ca dovadă a efectului social pe care-l are o asemenea experiență, la masa noastră s-au așezat și au intrat în vorbă cu noi și vreo doi necunoscuți, și ei veniți să se bucure de musical pub crawl. Într-unul din baruri am dat chiar și peste alți prieteni de-ai irlandezului nostru, iar la un moment dat erau mai mulți în formație decât eram noi cei care ascultam!

Cu ce-am rămas după această experiență, ei bine … am mai învățat câte ceva:
1.  În Irlanda, muzica e pusă la loc de cinste, ca dovadă că emblema lor națională este (ca pe nicăieri în alte părți) un instrument muzical, harpa, cea care se vede și în sigla Guinness doar că acolo e inversată.
2. Barurile tipice irlandeze nu sunt cele pe care le vezi la orice colț de stradă. Au rămas destul de puține și se pierd oarecum printre “făcături”. Barurile autentice sunt afaceri de familie, se întind pe 1-2 etaje iar proprietarii locuiesc în aceeași clădire. Când intri într-un asemenea bar, vezi diferența, și de atmosferă, și de oameni.
3. La evenimentele lor unde există și formații muzicale, și dans, se cântă uneori fără oprire. Mai exact, melodiile curg lipite una de cealaltă, se completează și o țin tot așa până va “cade” ultimul dansator. Asta se poate întâmpla și după 5-6 ore de cântat non-stop.
4. Irlandezii cântă pentru că le face plăcere, n-o fac neapărat pentru audiență. Ei cântă și dacă nu-i cineva să-i asculte sau să danseze, pun suflet și n-ai cum să nu vezi asta după ce-i asculți.

Și ca să vă conving că merită încercat, închei aici cu o filmare de la Musical Pub Crawl.