Morro D’Oro: "Si totusi, ce cauti aici?"

„Mda. Deeeci sunt blocata aici. Pana la cinci si jumatate. Si acum e....doua!! Deci doar vreo trei ore si jumatate. Ce fac eu aici trei ore?! Bine macar ca de data asta am o carte la mine...”

Amiaza unei zile frumoase de iunie. Eu, intr-o statie de autobuz. Statia de autobuz, langa Piata Centrala. Piata Centrala, pustie. Morro D’Oro, un mic orasel aflat in varful unui deal, undeva la vreo 20 de km departare de Adriatica.

Nici nu mai stiu cum am ajuns acolo. Am luat trenul, am schimbat trenul, apoi am luat autobuzul. Pe harta nu e asa departe de Teramo dar relieful a schimbat datele problemei si ale infrastructurii, asa ca ajungi sa te scarpini cu mana dreapta la urechea stanga fiindca asta este singura posibilitate.

Si m-am incapatanat sa ajung aici. Am vazut nu-stiu-ce afis pe care scria nu-stiu-ce legat de o abatie. Abatie? Ar fi prima abatie pe care o vizitez! :D Mi-a placut si numele: „Morro D’Oro”.  Ma ducea cu gandul la „maurul de aur”, desi maur (moro) se scrie cu un singur „r”. Ideea e ca trebuia ajuns la fata locului si cercetat fara alte cercetari in prealabil.

Am sosit aici inainte de pranz, intr-un autobuz gol. M-am dat jos langa ceea ce parea a fi piata orasului. Aici e primaria, asta trebuie sa fie biserica si astia sunt doi pusti pe biciclete. M-am invartit prin piata un pic, nesigura de unde sa incep.

Am vrut sa o iau la stanga, pe prima strada, dar m-a lovit un miros neplacut. Am vrut sa  o iau tot la stanga, pe urmatoarea strada, dar undeva in mijloc era un caine mic care imi vorbea in dialect si parea deranjat de prezenta mea; si imi spunea asta venind spre mine. Am ales alta strada, tot la stanga. Case de piatra, strada de piatra, rufe la uscat. Am lasat balta partea din stanga si m-am reorientat. Drept in fata mea era un bar deschis unde barbatii orasului erau adunati in jurul unei mese rosii de plastic si jucau carti. O priveliste care aducea a acasa.

Am trecut repede pe langa grupul galagios si m-am strecurat printr-o poarta - gang in oras. In ceea ce speram sa fie celalalt oras. Ma asteptam sa fiu condusa printr-o retea de stradute la ....ceva. Le-am luat la rand si le-am strabatut pe toate, poate poate voi gasi o resedinta nobiliara, ceva care sa iasa in evidenta. Stanga, dreapta, stanga, dreapta, inainte si apoi stanga dreapta. Case cu un maxim doua caturi, din piatra, cu flori peste tot. Resedinta nobiliara – niet! Am gasit in schimb doi pusti care intr-o mica piateta si-au facut teren de fotbal.

Hai sa mai incercam o data.  Si am luat-o la dreapta. Am descoperit marginea platoului si un turn ...de apa. M-am reintors in piateta. Am luat-o in jos, hotarata sa nu mai las nici un caine sa-mi stea in cale.

Am ajuns la o piateta - balcon. Un loc de unde puteam admira privelistea de la sud: campuri de grau, livezi,  cateva pomi contorsionati si rataciti in lanuri. Dealuri.  Mic, mic oraselul asta. De undeva de sus sunt latrata cu strasnicie de un caine mai mic decat al meu. E un soricar viteaz ivit printre cracii unui pantalon pus la uscat. Cumva aveam senzatia ca am nimerit in ziua de curatenie: peste tot rufe intinse si maturi expuse.

M-am indreptat catre centru. Am trecut din nou pe langa batranul din balconul de la parter, care probabil ca ma urmarise cu privirea. Mi-am adus aminte ca sunt intr-un sat si am dat usor din cap, spunand foarte incet "buongiorno". Raspunsul s-a intors, la fel de incet. Probabil ca se intreaba ce caut aici. Nu era singurul – si eu ma intrebam acelasi lucru.

Cativa pasi mai incolo, am avut senzatia ca sunt intr-un film american: tocmai ce nimerisem pe o alee dosnica, unde am intrerupt o gasca locala din "their business". Doar ca eu sunt pe o straduta veche, medievala, si gasca e una de pisici. Cumva sunt in centrul atentiei. Ce-i cu pisicile din orasul asta? Unele au pus laba pe niste carne, altele vor sa puna laba pe acea carne, si celelalte se uita intens la mine, de parca si eu as vrea sa pun laba pe acea carne. Mnu, mersi. Am facut pasi usori si mari si mai pe langa peretele de vizavi de ele. Nu aveam chef sa aflu ce puteau face acele mici si multe gherute. Usurel, usurel, am depasit zona periculoasa.

Din nou in piata - sau la marginea ei. De data asta era goala. Inca putin si vine autobuzul, si voi ajunge in Rosseto degli Abruzzi, apoi in Teramo, apoi acasa.  Eram un pic dezamagita. Ma asteptam la altceva. Dupa Pietracamela si Castelbasso, ma asteptam sa vad un alt burg mic si atragator. E mic, da nu are nimic care sa iasa in evidenta. Uf! Sunt prea carcotasa?

Stau pe banca. Am o carte la mine si pot sa citesc. Ceea ce si fac, dar nu pentru mult timp. Nu am chef si cheful e esential. Mi-e cald. Nu mai vine autobuzul? A trecut de mult ora. De ce intarzie? In fata mea vantul rostogoleste pe drum o conserva goala. Imaginea imi amineste de o capita de fan care se rostogoleste pe o ulita dintr-un western. Incep sa trimit sms-uri la prietenii din tara. Un fel de live - twitter-ing avant la lettre, avand in vedere ca eu am un Nokia 1110 (si-l iubesc).

Se aude un huruit. Vine un autobuz. Iei! :) Vineeeee! Pleeeeec! O sa inchei acest capitol, numit esecul Moro D'Oro.

Autobuzul trece prin statie fara sa se opreasca. Raman aici? Nuuuuu! Incep sa alerg dupa ditamai masina de 40 de locuri. Probabil ca soferul ma vede si se opreste.

 -   Se intoarce?

 -   Nu. Asta ramane aici. E capat de linie.

 -   Pai si cel care trebuia sa plece la 13.30?

 -   Ala circula doar in perioada scolara.

 -   ....  (Fac niste calcule mentale care aparent imi iau cam mult)

 -   Urmatorul e la 17.30.

 -   Si pana atunci?

 -   Nimic.

Mda. Inca trei ore si jumatate pana la autobuz. Uite cum imi stric ziua. De ce am zis ca am venit aici?!

Nu am stare sa citesc. Fac cativa pasi catre ceea ce pare a fi partea mai noua a  burgului. Gasesc o poarta din fier forjat numai buna de fotografiat. Pe strada trec doi pusti care imi striga din mers:

-    Tu nu esti de aici, nu?

-    Intrebare retorica, dupa rasul lor.

-    Nu, le zic si eu razand.

Ma intorc in statie. Soarele tot arde. Ma apuc sa citesc. Intrerup cand o masina mica se opreste in fata mea si claxoneaza. E soferul de autobuz cu fii-su de 6 ani langa.

-    Urmatorul autobuz e la 17.30.

-    Stiu.

-    Daca vrei te pot duce la Notaresco. E un oras mai mare, exista mai multe conexiuni. Unde vrei sa ajungi ?

-    In Teramo.

Accept oferta pana la Notaresco. Si iata-ma in masina personala a lui sofer ARPA, indreptandu-ma spre Notaresco si intrebandu-ma cum de ala mic nu poarta centura de siguranta.

-    Esti englezoaica?

Stiu jocul asta. S-a prins din accent ca nu sunt italianca si acum incepe ghicitul.

-    Nu sunt englezoaica, sunt romanca.

Amuzant. E prima data cand mi se spune asa ceva. Sunt obisnuita cu turcoaica, spanioloaica, grecoaica dar englezoaica? De unde si pana unde?

-    Nu ai fizionomie de romanca.

-    Da?!

Nu indraznesc sa cer detalii. 

-    Si ce faci aici?

-    Pai invat la Universitatea din Te...

-    Nu, nu, ce faci aici? Aici in Morro D’Oro?

-    Pai am venit sa-l vizitez, zic eu cu un zambet pe buze.

Daca omul pana acum conducea si se mai uita in oglinda retrovizoare ca sa ma vada, de data asta se intorsese pe jumatate. Si continua sa conduca. Sub ochelarii fumurii (toti soferii ARPA care se respecta au asa ceva) se ghiceste nedumerirea. In ochii mei probabil ca se citea spaima, caci ne apropiam de o curba si el se uita la mine in loc sa se uite la drum. 

-    Ce sa vizitezi?

-    Pai...burgul! Am auzit ca e un oras mic si vechi si frumos.

Nedumerirea persista. Se uita de parca i-as fi spus o bazaconie. Una din cele mai mari bazaconii care i-au ajuns la urechi. El se uita lung la mine, eu ma uit  la volan si la curba care se aproprie. 

Dar am ajuns in Notaresco. Alta viata! Acum trebuie doar sa iau un autobuz, apoi un tren si iata-ma acasa. 

***

Atunci nu am fost incantata de excursie. Ma dusesem cu niste asteptari mari si m-am intors tot cu ele. Nu stiam ce sa zic despre excursia mea. A meritat? Da, dar nu pentru loc, ci pentru experienta in sine. Pentru faptul ca am facut un alt pas in necunoscut. Ca am ales sa plec in loc sa stau. Dar daca alegeam alt loc?

Acum imi dau seama ca am vazut un burg locuit. Un oras vechi pe care oamenii l-au transformat si adaptat. Un orasel  vechi de sute de ani, din piatra,  care nu se remarca prin frumusete, dar  pe care oamenii l-au facut confortabil si locuibil. Castelbasso este in mare parte o ruina locuita de 50 de oameni. Pietracamela este locuita de doua familii mari  (vreo 300 de locuitori) si jumatate din case sunt de vanzare. Morro D’Oro este viu. Mic, ignorat dar viu. O dovedesc toate rufele pe care le-am vazut.