Laptele si mierea ce curg dincolo

2
Februarie, anul 2006. Florența. Frig. Și oleacă de nervi. După ce am pierdut mult timp cu căutatul maşinii pierdute – prietenii noştri italieni au uitat unde o parcaseră şi zona de căutare era lungă cât bulevardul nostru Ștefan cel Mare – am ajuns într-un final aproape fericit la gară. Aici mamă şi sor-mea trebuiau să se teleporteze cu bagaje cu tot în trenul ce pleca peste 10 minute spre Roma.
 
Bilete nu aveau dar problema cea mare era că noi nu găseam un loc unde să oprim în preajma gării. Multe străduțe cu “acces interzis celor care nu sunt din localitate”, aglomerație, locuri de parcare ioc. Simțeam cum calmul mamei se scurge cu fiecare secundă. Francesco se tot învârtea în jurul gării, cu ochii după un loc de parcare gol. 
 
La un moment dat mama îi spune să oprească (ajunsesem iar în față gării),  sare din mașină, se repede la portbagaj și smulge cele două bagaje. Cu sor-mea pe urmele ei zboară spre gară, aruncându-ne peste umăr un “Arriverderci!”.  Am rămas un pic șocată: era prima oară când mama se despărțea așa de mine, fără să mă îmbrățișeze, fără să își ia „la revedere”.
 
Miraculosul loc de parcare apare câțiva metri mai încolo. Parcăm și intrăm în gara ce părea să adăpostească jumătate din populația Florenței. Cu coatele ne facem loc până la panoul ce anunța plecările și acolo văd că toate trenurile aveau linia desemnată, mai puțin trenul de Roma. Stau, mă uit la panou, mă uit la ceas. Fix acum trebuia să plece și linia nu este anunțată. Ciudat…
 
În mulțime o găsesc pe mama, parțial obosită, parțial năucă. Nu știa ce se întâmplă. Și deodată începe.  Cursă anunțată la linia 7 este mutată la linia 2. Cea de la linia 2 este mutată la linia 5, cea de la 5 la 10, cea de la 10 la 12, cea de la 12 la 3. Tot panoul părea posedat de un spirit malefic cu chef de joacă. Și trenul Florența – Roma, anunțat că pleacă la 17.30, avea în continuare spațiul de la câmpul “linie” gol. Panoul s-a liniștit și… click clack: linia 6. Brusc, toți oamenii din jurul meu o iau la fugă. Aveam impresia că începuse un maraton și eu eram singura prezentă care ratase startul. Printre capete și geamantane, rucsace deasupra capetelor, o văd pe mama îndepărtându-se.  
 
Gara s-a golit, ordinea universului feroviar a fost restabilită. Dar ordinea mea interioară? Gândurile mele se învârt precum plăcuțele de pe panoul cu sosiri-plecări. Sunt în Florența, în Italia, în Vestul Europei și am asistat la un moment de haos și dezorganizare totală. Cum poate așa ceva să se întâmple la ei?  
 
Vedeam așa ceva petrecându-se mai degrabă în București decât într-unul dintre cele mai frumoase și mai vizitate orașe vest-europene. Și totuși – un gând timid prinde glas – și totuși așa ceva nu s-a întâmplat în București. Da, rețeaua noastră feroviară  are minusurile ei, trenurile întârzie dar o gară terminus să fie dată peste cap în halul asta? Nu. Asta nu.  
 
Mai târziu am aflat că situația asta este una obișnuită în Florența. Că e renumită pentru haosul din gară. Și mai târziu am aflat că trenul mamei a plecat cu jumătate de oră întârziere.  
 
A fost prima dată când m-am lovit de limitele lor, prima dată când laptele ce curge în Vest mi s-a părut acrișor iar mierea de o calitate îndoielnică. Au urmat și alte dați în care mi-am dat seamă că există lucruri care nu merg în Italia dar care merg în România. În fond, fiecare loc e ca o persoană: posesor de calități și defecte și trebuie acceptat că atare. Și, când ajungi la graniță și ai în spate țara ta și în față țara lor, trebuie să arunci la coș complexele (și prejudecățile).  
 
*
 
Acest articol face parte din campania blogosferei de călătorii românești de evidențiere a unor motive care ne-au făcut să ne apreciem mai mult țara și locurile de baștină. O fi bine la alții, dar e bine și la noi! La mulți ani, România!  
Vă invit să citiți celelalte articole publicate în cadrul campaniei aici:
 
 
 
Ti-a placut articolul? Aboneaza-te la newsletter si primesti o data pe luna cele mai noi materiale pe mail.
Daca ai cont pe Facebook, hai să ținem legătura și acolo.

Tags

About the author

Ioana

Facebook Website

Odrasla de neam nomad, Ioana calatoreste cu simtul raspunderii din 2007 si scrie despre asta din 2010. Este atrasa de tarmuri stancoase, Orientul Mijlociu, arhitectura si ii place sa aleaga cele mai intortocheate trasee urbane. Se ocupa cu drag si spor de Vanatoarea arhitecturala, ca designer, si de My Secret Romania in calitate de initiator.

2 Responses

  1. Andrei

    Ma iertati, dar Italia nu-i chiar un deziderat de civilizatie…
    Ca s-au dus acolo peste un milion de oameni e tocmai pentru ca…s-au simtit apropiati de italieni. In consecinta, NU Italia.

    Reply
  2. Ioana

    Atunci de ce s-au dus acolo un milion de oameni? De ce nu s-au dus in alta tara? :) Eu cred ca au considerat ca acolo le e mai bine decat in Romania.

    Si cred ca orice tara de dincolo de Cortina de Fier era un “deziderat de civilizatie” acum 20 de ani. Din 2007 incoace atitudinile s-au mai schimbat “dar stau gramada peste sat”.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *