Matera. Un oraș care s-a întors din exil

Italia, 1935. Un medic din Torino pe nume Carlo Levi e trimis în exil în Aliano, un sătuc îndepărtat din Lucania de atunci, azi Basilicata. Levi pornește la drum -n-are de ales-, cu trenul, spre sud. În Campania, la Eboli, se oprește să respire ultima fărâmă de aer de secol XX. Mai departe? Nimeni nu merge mai departe de Eboli, noi ne oprim aici, timpul se oprește aici, Pământul se oprește aici. Bine ați venit în Mezzogiorno!

Peste zece ani, mult timp după ce se întorsese din exil, Levi scrie o carte despre experiența lui din acei ani: “Cristo si e fermato a Eboli”. Hristos s-a oprit la Eboli. Da, nici măcar Hristos nu ajunsese mai departe, Lucania întreagă era un teritoriu în exil.

Azi, dacă vrea să vină în Basilicata, Hristos poate lua trenul de la Bari, cu Ferrovie Appulo-Lucane, la gară pe stânga. De fapt, Hristos a ajuns deja aici. La Matera, mai exact. O dată în 1964, chemat de Pier Paolo Pasolini, care a ales orașul pentru a filma “Evanghelia după Matei”. A doua oară în 2004, pentru “Patimile lui Hristos” a lui Mel Gibson. După Hristos au venit turiștii.

Dar să-i lăsăm pe Mel Gibson și pe turiști la o parte deocamdată și să ne întoarcem la Pasolini că e mai interesant. Ce căuta Pasolini aici? Oameni căuta. Și stânci. 

La Matera le-a găsit pe amândouă, și chiar mai mult. Matera e locul unde oamenii și stâncile s-au îmblânzit reciproc.

Când oamenii au îmblânzit stâncile, le-au învățat să respire, să transpire și să-i apere. Să le servească drept loc de bucurie și de rugăciune. Și, când stâncile au fost destul de cuminți, le-au dat și nume: Sasso Barisano și Sasso Caveoso. Ca răsplată pentru domesticirea pietrelor, în 1993 UNESCO a inclus centrul istoric al Materei în patrimoniul său. Printre altele, pentru modul unic în care resursele naturale au fost utilizate în construirea unui sistem sofisticat de canalizare și aerisire. Cum ziceam și eu.

Sasso Barisano

Sasso Barisano

Sasso Caveoso

Când stâncile au îmblânzit oamenii, i-au oprit în loc vreo două mii de ani. Dacă veneai aici în anii ‘30 ca medic, erai asaltat de copii cerându-ți chinină. Familii întregi trăiau în grote împreună cu animalele lor. Carlo Levi a descris în cartea lui sărăcia lucie care stăpânea în Matera, murdăria, malaria, dar mai ales resemnarea sătenilor.  Iar în tablourie lui (da, omul și picta) le-a redat trăsăturile fruste, ancestrale, de oameni înfrățiți cu stânca. Peste treizeci de ani, Pasolini i-a regăsit. A rămas impresionat de figurile pe care le căutase fără succes în Siria, Iordania sau Israel, și i-a folosit ca actori în film.

Sasso Caveoso

Am fost la Matera vara asta, pe urmele lor. Eram curioasă să văd ce mai regăsesc din prietenia între oameni și pietre. Ce să vă spun, s-au mai răcit relațiile. Nu c-ar fi neapărat un lucru rău. Oamenii nu mai trăiesc în grote, de fapt majoritatea grotelor sunt domesticite bine de tot și transformate în hoteluri de lux sau restaurante. Bisericile rupestre atrag mai mulți turiști decât credincioși. Într-o casă troglodită amenajată “tradițional” asculți timp de cinci minute o înregistrare care îți explică totul despre cum decurgea viața în peșteră. Sec și informativ. Malaria, din fericire, a fost eradicată demult.

Un Carlo Levi al zilelor noastre ar trebui trimis spre însingurare altundeva. Pasolini și-ar continua căutările de figuri arhetipale în alte zări. Basilicata s-a întors din exil.