In Stezzano nu se mănâncă lunea

7

Se făcea ca eram la finalul vacanţei  în Dolomiţi de toamna trecută, într-o zi de luni. După ce petrecusem ultima jumătate de zi pe la altitudini cu 4 cifre, respirând aer alpin, a venit momentul trist să mai şi plecăm. A doua zi dis de dimineaţă aveam zbor din Milano-Bergamo, aşadar cel mai logic lucru a fost să caut pentru noaptea respectivă un hotel, ceva, cât mai aproape de Bergamo în care să ne odihnim. Şi uite aşa am  găsit un hotel într-un orăşel pe numele lui Stezzano, aflat la aprox. 8 km de Bergamo. Aaaa, ma questo è fantastico! Aşa că m-am felicitat şi m-am bătut singură pe spate! Vai Alexandra, eşti genială! Că până la urmă s-a dovedit a fi o idee cam proastă, şi n-am putut să închidem un ochi pentru că şi alţii au fost la fel de geniali de mine şi s-au foit pe uşi fiecare după cum avea zborul, asta e cu totul şi cu totul altă mâncare de peşte. Să o luăm cu începutul totuşi.

După câteva ore pe autostrăzi în care am dus o luptă strânsă de IQ cu GPS-ul, pe care în final am pierdut-o lamentabil şi extrem de ruşinos, am ajuns în Stezzano, la hotel.

Intrăm înăuntru, ne întâmpină un nene zâmbăreţ, ne dă cheia, noi dăm să plătim, iar el la fel de zâmbăreţ ne spune că ne-a încasat deja contravaloarea de pe cardul de credit cu care am făcut rezervare. (Ceeee? Ai făcut ceeee??? I kill yooooouuuu!!!!! Hmmm, să ne calmăm.)

– Yes, yes, it’s ok, no problem…  (Breathe in, breathe out, breathe in…)

Mă rog, trecem peste. Intrăm în cameră, toate bune şi frumoase, nimic suspect. No, bun, atunci hai să ne mişcăm mai cu talent spre un loc cu haleală că deja nu mai e amuzant. Oricare dintre voi, sunt sigură, ştie cam cât de apetisantă poate părea şi o coajă de copac după o tură pe munte sau chiar şi doar după câteva ore petrecute la altitudine, inspirând aer de munte. Aşadar, e lesne de înţeles că după ce nu mai mâncasem de dimineaţă de la ora 9, acum pe la ora 17 eram leşinaţi spre inconştienţi de foame.

Aşadar am ieşit din hotel aşa de repede încât puteai să spui că nici n-am fi intrat vreodată. Din păcate, înclin să cred că prezenţa noastră a fost foarte departe de a fi neobservabilă. Şi asta nu pentru că am fi cumva nişte VIP-uri care ar fi recunoscute chiar şi într-un oraş cel puţin obscur  precum Stezzano. În niciun caz. Ci pentru că, vedeţi voi, în bagajul nostru de mână în care trebuia să încapă diverse articole sportive pentru 4 zile la munte, n-au mai încăput şi haine şi încălţări normale, de oameni normali, care se poartă într-un oraş normal. Aşa că sunt sigură că toată lumea a observat doi nebuni îmbrăcaţi în haine de munte şi, ce era şi mai rău, încălţaţi cu bocanci. În septembrie. La 200 de metri altitudine. La 25 de grade Celsius. Dacă nu cumva chiar ne-au dat şi la ştiri a doua zi dimineaţă: “Aseară, liniştea micului oraş Stezzano din Regiunea Lombardia a fost tulburată de prezenţa a doi indivizi îmbrăcaţi foarte dubios, posibil înarmaţi şi periculoşi. Au bântuit preţ de cel puţin o oră în zona centrală a oraşului, foarte grăbiţi şi cu o căutătură ciudată în privire. Spre înserat au dispărut fără urmă. Poliţia este deja în alertă pentru că nu se ştiu intenţiile celor doi suspecţi. Cine i-a văzut este rugat să sune la Poliţie sau Carabineri”- alături, o poză cu noi doi în tricouri de la Decathlon şi dacă te uiţi cu atenţie, se văd şi şosetele, tot de la Decathlon.

Aaaaanyway, unde eram? A, da, ieşim din hotel. Target set: Foooood! Ne dăm seama amândoi de uşoara penibilitate a apariţiei noastre, aşadar când vedem câteva feţe mirate fix în dreapta ieşirii din hotel, plecăm capul şi traversăm strada, cu scopul de a ne îndepărta cât mai repede. Sau, în sinea noastră am crezut că seamănă cu nişte mafioţi locali şi am mărit pasul de frică. Oricare dintre cele două variate. Care vreţi voi :)

Oricum, misiunea noastră principală era a găsi mâncare, din aia, de mâncat, aşa că atenţia noastră la detalii nesemnificative era redusă considerabil. Primul lucru logic pe care l-am putut face a fost să găsim calea spre centru. Acolo e musai să fie de haleu. No bun, păi asta îi simplu, urmărim indicatoarele rutiere. Zis şi făcut, aşadar în vreo 5 minute ne aflam deja într-un loc asupra căruia am decis rapid în unanimitate că probabil este centrul. Probabil.

Primul lucru extrem de inteligent a fost să intrăm în primul local deschis depistat. Ah, damn, e doar un bar. Nu contează, mai departe ostaşi! Ah, da, suntem numai doi 2. Mă rog. Detalii. La ce zgomote emit stomacurile noastre acum… aş putea să jur că suntem o întreagă armată care n-a mai mâncat de secole.

Următorul local, tot bar. Băi, da ăştia ce au, sunt nişte beţivi notorii? Ei, fir-ar să fie, hai totuşi să întrebăm pe cineva unde mâncăm şi noi în oraşul ăsta că deja nu mai era amuzant de când am ajuns la hotel, darmite acum.

Şi dă-i şi întreabă. Eh, până aici ne-a fost. Cine credeţi voi că ştie engleză în Stezzano? Nu ştiu, poate profa de engleză, dar în niciun caz tipa de la bar.

–          Ahm, hello, do you speak english?

Dat din cap în semn că nu

–          Hmmm, oare de ce nu mă mir… Eh, nu-i nimic, io te-întreb prin semne şi tu zi aşa, că văd eu ce-nţeleg…

Şi-i dă gagica în italiană, jumate prindem, jumate potrivim şi noi ca surzii, important e că am înţeles esenţialul: Noi nu servim mâncare din asta…. în farfurii, doar gustări.

Ah, pai bai fată tu nu te uiţi la noi? Uită-te şi tu un pic la faţa noastră… Ţi se pare că arătăm noi a oameni care se satură cu o gustare caldă? Nu, nu, deci arătă tu aici la noi direcţia-n care să facem paşi spre locul ăla aşa fermecat în care ni se pune o farfurie cu o halcă de ceva sub nas, tu înţelegi?

Cumva domnişoara a priceput semnele noastre disperate de maimuţici în căutare de banane şi ne-a arătat cu degetul către un restaurant de vis-a-vis. Aaaaleluia! O aură magică a încadrat restaurantul cu pricina iar noi am pornit într-acolo ca nişte zombi care îşi urmează stăpânul.

Atât. Deja salivam şi vedeam numai fripturi aromate sau paste italiene squisito, nu alta. Mă mir că n-a dat vreo maşină peste noi în timp ce traversam în transă culinară strada. Deşi, dacă stau şi mă gândesc acuma, dacă s-ar fi întâmplat asta, ne-ar fi luat ambulanţa, ne-ar fi dus la spital, ar fi venit ora cinei, şi TOT am fi mâncat mai repede decât aşa. Căci nu ştiu cum frate de avem noi norocul ăsta, dar pe uşa restaurantului scria mare cât capul meu pe una dintre uşi: LUNEDI CHIUSO. Creierele noastre deja surescitate au făcut un mic scurtcircuit. Era clar. Orice om normal poate să bage mâna în foc că LUNEDI înseamnă luni. Dar chiar dacă o amintire vagă îmi spunea că dimineaţă, când am ajuns în faţa uşilor închise ale unei telecabine, parcă şi pe ea scria tot CHIUSO, n-am putut să nu fac tot posibilul să mă asigur să nu care cumva să fi înţeles prost semnificaţia cuvântului CHIUSO. Aşadar am făcut acelaşi lucru pe care l-ar fi făcut oricine, şi anume l-am înghiontit pe Cristi să intre totuşi să întrebe dacă nu cumva e o greşeală sau ceva, şi azi ori nu e luni, ori nu e închis, ori sunt ei proşti. Pentru că vedeţi voi, acolo erau două uşi, dintre care doar una era închisă, deci după părerea mea, o uşă deschisă e o invitaţie de a intra.

Cred că e mai mult decât inutil să vă spun că n-a avut nici cel mai vag succes. Now what? Zic, uite, e un magazinaş cu reviste vis-a-vis, hai să întrebăm.

Aici, aceeaşi poveste. Dăm de un nene.

Nene, ştii engleză? Nu. Ei, nu-i nimic, ne descurcăm, oricum deja am învăţat un cuvânt în plus de la ultima discuţie. Dacă o mai ţin mult aşa, o să învăţ tot dicţionarul.

Cum înţelege el ce vrem, iese uşor ambalat din magazin, şi ne arată mândru restaurantul de vis-a-vis. Noi, cu jumate de faţă plângând (de ironia sorţii) şi cu cealaltă rânjind până la urechi (de mândrie că numai ce am învăţat un cuvânt nou şi ia-uite că deja îl şi punem în aplicare) şi zicem în cor: CHIUSOOOO….

Ah, dar stai, nenea are un plan B. Se întoarce către stânga şi începe, în italiană desigur:

– Păi să vedeţi. Mergeţi voi aşa înainte, lăsaţi în stânga drumul care duce la oraşul X (introduceţi aici denumirea unui oraş pe care nu mi-l mai amintesc), mergeţi mai departe, treceţi pe lângă Y (introduceţi aici nişte cuvinte în italiană pe care nu le-am înţeles), faceţi uşor la dreapta, mai mergeţi voi aşa un pic şi pe urmă în fuuuuund de tot o să găsiţi un restaurant.

Oh, ce bine că avem bocanci atunci.

Nu mă întrebaţi cum am înţeles aproape tot ce a zis, dar cert e că am înţeles, şi am pornit din nou, de data astă fără nicio aură magică la orizont, dar puteam să jur că văd luminiţa de la capătul tunelului.

Mergem noi ce mergem, lăsăm în stânga drumul care duce la oraşul X, mai mergem un pic, şi… şoc! pe stânga pare a fi un restaurant sau ceva… Fii atent, are mese înăuntru!! Pe eeeeeeel!

Aici găsim două domnişoare. Niciuna nu ştie engleză, evident, dar sunt foarte drăguţe şi ne spun că nici ele nu au mâncare -mâncare, ci doar nişte sandvişuri calde, hamburgeri & stuff, dar ne îndrumă de asemenea spre restaurantul indicat şi de nenea de dinainte. Aşa că lăsăm mirosul de pseudo-mâncare în urmă şi plecăm spre mecca restaurantelor din Stezzano. Şi mergem noi ce mergem, şi la un moment dat ne oprim uşor apocaliptic, concluzionând la unison: cred că am ajuns în “fund de tot”. Peste drum, se întrezăreşte ceva. Strada e pustie, scenariul deja uşor tomnatic, un vânticel mătură câteva frunze căzute pe jos, şi în timp ce traversăm strada în reluare, în fundal pot să jur că aud  o coloană sonoră de final fericit de film.

Din păcate filmul se chema CHIUSO. Deşi am zis că mi se pare, nu, nu mi se părea deloc. Pe uşă trona mare acelaşi “LUNEDI CHIUSO” şi aici nici măcar o uşiţă pentru câini nu era deschisă, că jur că mă târam prin ea şi mă milogeam până ne dădea şi noua cineva ceva ca lumea de mâncat. Nu, era pustiu, nu era nici naiba, pentru că vorba aia, în Stezzano doar nu se mănâncă lunea, unde s-a mai pomenit aşa ceva, să vrei să mănânci lunea?

În momentul ăla nu mai aveam sincer nicio opţiune. Eram deja într-un cartier de case, nu mai aveam pe cine să întrebăm dacă, în numele bunului Dumnezeu, există vreun loc în oraşul ăsta care serveşte mâncare lunea. Aşa că nu am avut de ales şi ne-am întors la oferta de nerefuzat de a mânca un hamburger şi nu-ştiu-ce-sandviş-italienesc pe care o refuzasem politicos mai devreme. Că şi aşa, acuma sincer, era probabil singurul local în care am fi fost primiţi aşa frumos costumaţi. Sandvişul ca şandvişul, dar hamburgerul… mmm… hamburgerul… evident că a fost cel mai bun hamburger pe care l-am mâncat vreodată. McDonalds, KFC… neaaaah!

Drept pentru care am luat două, ca erau şi ieftine, şi după ce ne-am asigurat că ne-a săturat, am mulţumit frumos şi ne-am retras spre hotel. Până la urmă… n-a fost aşa de rău. Da poate ar fi fost mult, mult mai bine dacă am fi observat restaurantul de la parterul hotelului nostru când am plecat, nu când ne-am întors. În apărarea mea, jur că nu era deschis când am plecat! 

Ti-a placut articolul? Aboneaza-te la newsletter si primesti o data pe luna cele mai noi materiale pe mail.
Daca ai cont pe Facebook, hai să ținem legătura și acolo.

Tags

About the author

Alexandra

Facebook Website

Alexandra recunoaste cu mâna pe inimă că este dependentă de munte şi... nu se trateaza. Ii puteti urmari aventurile montane si nu numai pe bloguldecalatorii.ro

7 Responses

  1. Alexandra

    Da…. sa mananci Snickers cand stomacul iti cere mancare e ca si cum ai bea apa cu sare cand ti-e sete…

    Reply
  2. Cori

    Ha, ha, ha! :))
    Mi-a placut aventura ta urbana, desi inteleg bine prin ce ai tracut (mi s/a intamplat si mie in Piatra Neamt, in jurul Sarbatorii de Pasti, cand am umbat tot orasul dupa paine si n/am gasit nicaieri). Zi frumoasa iti doresc, m-ai facut sa zambesc si iti multumesc!

    Reply
  3. vladc

    si eu stiu sentimentul acela de foame acuta, iar totul parca e pe dos. nu stiu daca e panica sau disperare :)

    oricum, finalul “dacă am fi observat restaurantul de la parterul hotelului nostru” este epic. si da, ma recunosc si in aceasta fraza.

    Reply
  4. Alexandra

    :) Da, chiar ca a fost epic. Am ramas paf cand ne-am intors si i-am vazut pe unii ca mancau tacticos la o masa fix sub geamul camerei noastre…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *