[Experiențe portugheze] Un strop de vin din peninsula Setubal

Vara asta am trăit o experiență minunată în “Portocalia”, cum am ajuns să-i spun acestei țări primitoare din sud-vestul Europei. Nu am cum să precizez ce m-a încântat mai mult și mai mult, aș putea să spun că tot, dar în mod sigur o deosebită plăcere mi-a fost să aloc câteva zile cutreieratului prin împrejurimile Lisabonei.

Cum ne-a fost dat să ne bucurăm de 10 zile pline pentru acest sejur, am zis că ar fi o idee bună să închiriem o mașină și să ne fâțâim prin jurul capitalei. Zis și făcut, ne-am rezervat online o mașină cu câteva zile înainte de călătorie iar în ziua cu pricina ne-am înființat la aeroport s-o ridicăm. Patru oameni au încăput foarte confortabil într-un Fiat Punto curățel, și iacă-tă-ne la drum!

Am alocat o zi vizitării peninsulei Setubal, văzusem pe hartă ceva cetăți, plaje și mai ales … zone viticole! Aici era de noi, clar. Aflându-ne în Lisabona și având o mașină la dispoziție, era de neconceput să nu testăm cel mai lung pod din Europa, Vasco da Gama. Are peste 17km lungime iar traversându-l chiar îți dă senzația de măreție...și că nu se mai termină! De fapt...când se termină dai peste o stație de taxare.

De notat că majoritatea autostrăzilor portugheze sunt cu plată. De fapt, din loc în loc sunt puncte de “intrare” și de “ieșire”. La cele de “intrare”, iei de la tonomat un fel de cartelă iar la “ieșire”, prezinți cartela respectivă și în funcție de câți kilometri ai parcurs, te taxează. Nu e foarte scump, am observat la suta de kilometri că se plătește ceva în jur de 4-5E, ceea ce pentru 4 oameni e o nimica toată.

Am vizitat cetatea din Palmela (asemănătoare cu castelul Sao Jorge din Lisabona, doar că mult mai izolată și liberă), am trecut rapid și prin orașul Setubal și am purces mai apoi spre următoarea destinație, sătucul viticol Azeitão. Drumul trece prin parcul natural Arrabida, foarte frumos, șerpuitor, cu luminișuri din loc în loc ce dădeau înspre plaje micuțe la ocean. Ne tot gândeam dacă să oprim pentru o baie scurtă … dar era deja târziu și ni se făcea foame.

Aproape de Azeitão, au început să apară “conacele”, aka “quintas”, care m-au făcut să mă gândesc la Dallas dar la o scară mult mai mică. Peste tot erau mici ferme viticole, cu deschideri largi spre drum, arcade mari cu numele familiei pictat pe câte-un azulejo.

Ne-am oprit în Azeitão în ceea ce ne-am gândit noi că ar fi centrul. Aproape, am dat peste conacul José Maria da Fonseca, pe care am fi dorit să-l vizităm, dacă n-ar fi fost închis pentru pauza de masă.

Am zis că-i o oportunitate excelentă pentru a ne opri să mâncăm. Dar unde? În așa-zisul centru nu era decât o bodegă, care era plină ochi. Ne-am învârtit noi puțin, în speranța că găsim altceva sau se eliberează vreun loc acolo. Pe drum am dat peste tot felul de clădiri dubioase, majoritatea păreau părăsite sau în stare avansată de degradare. Un ditamai conacul zăcea fix în centru, părea ca o casă bântuită...și mai toate casele erau la fel, acoperite de vopsea scorojită, ca o funingine. Dar totuși aveau o tentă pitorească, nu păreau gen casele vechi de pe la noi, pe care le mai vedem prin centrul vechi.

Până la urmă ne-am întors la singura bodegă pe care o văzusem deschisă și am așteptat o masă liberă. Pot să spun că bine am făcut! Mesele de pe terasă erau ocupate de localnici, toți păreau veseli, relaxați și fericiți. Locul în sine era foarte rustic. Din meniu nu prea am avut ce alege, am luat ce rămăsese în vitrina frigorifică, un fel de sepie, niște pești mai mici, o bucată de somon...toate preparate la grătar. Am comandat și un vin alb la carafă, “vărsat” cum s-ar zice, de la care nu ne așteptam să fie cine știe ce. Dar ce bun a fost! Chiar și eu, care nu mă prea omoram după vin, am savurat până la ultima picătură din carafă. Dulceag și ușor înțepător, chiar dacă nu era șpriț, a mers ca uns cu peștele comandat. La desert, tortas de azeitão, o mini-prăjiturică gen rulou, cu cremă de vanilie parcă. Bună și la fix.

După masă, am revenit la conacul José Maria da Fonseca și de data asta era deschis pentru turul pivnițelor, bilet intrare 4 euro. O doamnă ne-a condus prin vechiul conac povestindu-ne istoria familiei da Fonseca . Așa am aflat că fermele viticole sunt în mare parte afaceri vechi de familie. Compania despre care ascultam a fost prima din Portugalia care a produs vin de masă, și a fost înființată în 1834. Conducerea companiei încă era sub numele de “da Fonseca”, a șasea sau a șaptea generație! Mi s-a părut de admirat cât țineau oamenii la tradiții și la afacerile de familie transmise din generație în generație.

Ni s-a prezentat mini-grădina, unde erau cultivate câteva soiuri de viță de vie. Mie mi s-au părut că toate arată la fel, dar pentru cunoscători bănuiesc că ar fi fost mai interesant. Am ajuns și în prima pivniță, în care încă se păstra la învechit vinul roșu Periquita, o marcă de referință a companiei. M-au impresionat butoaiele imense de mahon, vechi de o sută de ani, care am înțeles că nu se mai pot construi deoarece ar fi interzis. Ni s-a spus că pe vremuri, butoaiele erau foarte greu de curățat pentru că accesul înăuntru se făcea printr-o ușiță miiică-mică, iar unii  oameni angajați să curețe butoaiele pe interior au murit înăuntru asfixiați de substanțele toxice care se emanau acolo … brrrr!

Următoarea pivniță era sub sigla vinului cel mai de succes al companiei, Moscatel de Setúbal. Vinul acesta e foarte asemănător cu vinul de porto, pentru că se prepară similar, adică e oprit din fermentație adăugându-se peste el un alcool mai tare, gen brandy. Astfel, își păstrează dulceața dar primește și o aromă aparte. Evident, este și mai tare și trebuie lăsat în butoaie pentru învechit cel puțin zece ani.

Ne-a fost dat să vedem colecția privată de vinuri a familiei, o pivniță imensă care avea cel puțin câte-un butoi din fiecare an de producție, din 1900 încoace...impresionant! Amețiți deja de mirosul de butoi, ne-am îndreptat spre sala de degustare (în sfârșit, punctul culminant al zilei! ) . Ni s-a dat să gustăm două tipuri de vin. Unul făcut din 200-300 tipuri de struguri, ușurel și înțepător ca o șampanie, iar cel de-al doilea, era un strop de Moscatel Roxo … care mi-a umplut gura de fericire, că altfel nu pot să descriu ce-am simțit prima dată când am băut!

Mai era acolo și o masă la care puteai să comanzi câte un pahar din anumite tipuri de vin, cu prețuri pornind de la 1 euro. Nu m-am mai încumetat, Moscatel a fost tare bun dar și tare amețitor, plus că aș fi vrut să păstrez gustul acela cât mai mult timp. Evident, am și cumpărat din shop două sticle la un preț destul de piperat per bucată , 17E, dar a meritat din plin! Am luat și două sticle mici de 0.5 de Periquita, mult mai ieftin dar cu siguranță bun. De notat, la cumpărături de peste 15E, se acorda o reducere echivalentă cu prețul pe care l-am plătit pentru tur. Cu sacoșile pline și ușor amețiți, am părăsit conacul José Maria da Fonseca, împăcați că am bifat-o și pe-asta.

La întoarcere, am făcut un mic tur al plajelor, începând cu Sesimbra, apoi am mers în cel mai vestic punct al peninsulei, Cabo Espichel, unde se afla și o fostă mănăstire.

Excursia a culminat cu plaja de la Caparica. La reflux și apus, e de o frumusețe aparte și a meritat să ne afundăm picioarele în nisipul fin, pe plaja imensă. Un lucru e cert, apa oceanului este extraordinar de rece. Noi nu ne-am aventurat să intrăm mai mult de genunchi. Nici măcar la Sesimbra, unde ne așteptam să fie mai călduță pentru că era un mic golfuleț, nu ne-am putut bucura de o baie (sau mai bine zis, n-am avut curaj să riscăm o răceală zdravănă).
În schimb, coasta portugheză a Atlanticului este un paradis al surferilor. Dacă ești amator, găsești de toate acolo, de la închiriere echipament la cursuri de surf. Noi ne-am mulțumit să-i pozăm.

Am revenit în Lisabona pe podul 25 aprilie, de unde am admirat statuia Cristo Rei, replică a celebrei statui a lui Iisus din Rio de Janeiro. Podul nu e la fel de spectaculos ca Vasco da Gama, dar e luminat noaptea mult mai frumos.

Ca o concluzie, ziua a fost o reușită! Peninsula Setubal are multe de oferit și merită vizitată. Se pot acoperi mai multe obiective, însă noi am preferat un ritm mai lent, să ne bucurăm de priveliști și delicii gastronomico-bahice, care n-au fost scumpe deloc. Vorba unor cunoscători: în Portugalia poți da 5E pe un vin bun, sau peste 10E pentru un vin de neuitat...

Traseul urmat de noi:
Lisabona - Palmela - Setubal - Parcul Arrabida - Azeitão - Cabo Espichel - Caparica - Lisabona