Apuseni x 8 zile

Acum câţiva ani, prin 2007, proaspăt demisionată şi cu chef de ieşit serios din rutină, m-am înarmat cu “Ghidul peşterilor din România” şi una bucată prietenă (tot cu chef) şi am plecat să hălăduim prin Apuseni. Planul era să vedem cât mai multe din cele 11 peşteri marcate pe harta din ghid.

Pregătiri: Încălţăminte de munte şi rucsac de 50 de litri pentru fiecare. Plus câte un izopren. Nu ne-am luat cort sau saci de dormit pentru că ideea era să găsim un loc de cazare pentru fiecare seară. În plus, ne-am „aprovizionat” şi cu două bilete (doar dus) de tren la cuşetă Bucureşti-Oradea şi ne-am făcut un plan de acţiune destul de vag.

Ziua 1:

Am plecat din Bucureşti cu un accelerat de noapte. Atunci nu mai ştiu cât am plătit, dar am verificat recent şi un bilet la cuşetă de 4 locuri, la clasa a doua costă circa 120 de lei. Am ajuns în Oradea dimineaţa pe la 8.30. Am întrebat în stânga şi în dreapta de unde se ia autobuzul spre Beiuş şi am fost îndrumate la autogara care era (bineînţeles!) fix în partea cealaltă a oraşului. Ne-am luat rucsacurile în spate şi am pornit într-acolo.

Oraşul este foarte frumos şi nu ne-am putut abţine să nu facem şi o plimbare dacă tot eram prin zonă. Am ajuns în sfârşit şi la autogară şi am găsit autobuzul care urma să ne ducă la Beiuş. Biletul costa vreo 6 lei, iar călătoria durează circa 1 oră şi 15 minute.

Cum deja începuse ploaia şi ne dădeam seama că nu va fi o călătorie aşa de lină, ne-am decis că cel mai bine ar fi să găsim un loc unde să rămânem peste noapte şi să facem totuşi un plan mai amănunţit. Sunt câteva pensiuni şi hoteluri şi se poate găsi destul de repede ceva decent. La vremea respectivă, noi am plătit în jur de 100 de lei pentru o cameră dublă şi ne-am ales şi cu ceva informaţii extrem de folositoare despre cum se ajunge la Meziad.

Ziua 2:

De dimineaţă, ne-am postat lângă un părculeţ unde aflasem noi că stau autostopiştii. Autobuze erau, dar la ore destul de nepotrivite. Într-un final, am găsit un nene care s-a oferit să ne ia. Nu tocmai până la Meziad, dar până la o răscruce de unde ar mai fi fost de mers câţiva kilometri. În lipsă de alte variante, am acceptat. I-am plătit o sumă modică şi a fost singura persoană din câte ne-au luat în săptămâna respectivă care a acceptat plata. N-am apucat să mergem prea mult pe jos, pentru că a mai trecut cineva cu o căruţă trasă de un tractor şi s-a oferit să ne ducă în Meziad. Ne-a lăsat, numai bine, la drumul forestier de unde începea urcuşul spre peşteră.

Drumul e lejer, chiar şi pentru cineva neantrenat, iar până la un punct se poate merge cu maşina. Pe jos, durează cam 40 de minute. La peşteră exista un ghid, căruia i-am plătit biletul (până în 5 lei) şi ne-a făcut turul peşterii. Omul nostru era dotat cu lanterne, dar ar fi foarte bine dacă aţi avea nişte frontale, în caz că vreţi să mergeţi. Şi cred că e de prisos să spun că e indicat să aveţi la voi măcar o bluză mai groasă.

La întoarcere, norocul ne-a surâs din nou şi un cuplu care făcuse parte din grupul cu care vizitasem peştera ne-a luat şi pe noi până la Ştei. A picat cum nu se putea mai bine pentru că deja ne întrebam unde ne vom petrece noaptea. În Ştei, după o căutare relativ scurtă am găsit un soi de hostel/cămin de nefamilişti chiar vizavi de autogara de unde plecau autobuzele spre Chişcău. Pentru cine nu ştie, în satul cu pricina se află Peştera Urşilor.

Ziua 3:

În dimineaţa următoare, am luat autobuzul spre Chişcau. Doar 40 de minute. Nu cumva să adormiţi pe drum pentru că peisajele fac toţi banii. Autobuzul ne-a lăsat la poalele unui drum asfaltat pe care se urca până la peşteră. Recunosc că este foarte bine amenajat şi organizat, dar faptul că în peştera propriu-zisă se intră dintr-un soi de bar printr-o uşă de termopan mi s-a părut cel puţin pe dos. În schimb, despre prestaţia ghidului n-am avut ce comenta. Jos pălăria!

Dacă aveţi ceva bani de cheltuit, vă puteţi lua de acolo brânză în scoarţă de copac, vişinată, afinată şi o mulţime de tipuri de sirop.

Şi dacă tot aţi ajuns până aici, vă recomand să faceţi o plimbare scurtă şi prin sat. După numai vreo 300 de metri, veţi găsi un muzeu etnografic cu intrare liberă. Ca să nu mă mai lungesc cu vorba, aveţi aici mai multe informatii.

În plus, mai toate casele din sat sunt superbe. Au faţadă din ceramică în tot felul de culori şi porţi înalte, bogat ornamentate. Pentru cineva ca mine, care vine de la câmpie, e o lume cu totul nouă şi specială.

De ajuns am ajuns, dar cum plecăm? Asta s-a dovedit a fi foarte dificil. Am pornit cătinel şi după o „plimbare” de câţiva kilometri buni am ajuns la un drum principal. Deja ne lăsaseră puterile, aşa că ne-am pus pe aşteptat. Ne-a luat o doamnă tare simpatică într-o Dacie veche ce scârţâia din toate încheieturile, dar ne-a dat toate informaţiile de care aveam nevoie pentru continuarea călătoriei. Evident, după ce ne-a descusut bine. În cele din urmă, ne-a lăsat în faţa unui magazin într-un alt sat a cărui denumire nu cred că mi-o voi mai aminti vreodată. După ce am stat şi aici vreo 2 ore bune, şi am constatat că, şi dacă am fi vrut, nu am fi avut unde înnopta. Într-un final a trecut un domn cu o camionetă încărcată cu saci de ciment. Cum în cele doua ore deja îi spusesem povestea vieţii noastre vânzătoarei de la magazin, ne-a pus ea o vorbă bună.

Drumul a fost frumos şi plin de peripeţii. În fiecare minut ne gândeam că până aici ne-a fost. Drumul era tare prost şi îngust pentru o camionetă. În sus versant, în jos prăpastie, o maşină ce se legăna ameninţător şi noi cocoţate în vârful teancului de saci. Dar am ajuns întregi în satul de vacanţă Boga (pline de praf de ciment). Ni s-a părut că suntem pe altă planetă. Viluţe cochete cât vedeai cu ochii. Şi…Mecca! A se citi: o pensiune cu camere disponibile! Ori nu mai mâncasem de multă vreme, ori păstrăvul pe care l-am mâncat la cină a fost cea mai gustoasă masă din viaţa mea.

Ziua 4:

După ce ne-am trezit în susurul pârâului ce curgea prin faţa ferestrei, ne-am gândit că cel mai înţelept ar fi să pornim spre Padiş. Zis şi făcut! Numai că pe drum, am văzut un indicator spre Cetăţile Ponorului şi ne-a făcut cu ochiul. Mai ales că ştiam noi că pe acolo există şi o cabană. Şi am mers, şi am mers, şi am tot mers şi nu mai ajungeam… Dar măcar am văzut o herghelie de cai alergând liberi pe o poieniţă. Aşa ceva nu vezi în fiecare zi.

În cele din urmă am dat de un camping, despre care am aflat ulterior că se numea „La Grajduri”. Din câte mai ştiu se plăteşte o taxă pentru campare, dar părea foarte bine amenajat. Ca să ajungem la Cetăţile Ponorului am mai mers pe jos circa 30-45 min. Prima parte pe un drum forestier, apoi am coborât destul de mult pe un traseu nu tocmai prietenos. Despre peştera în sine, numai cuvinte de laudă!

Am urcat înapoi la drumul forestier şi după alte 30 de minute am ajuns la cabana Cetăţile Ponorului. Condiţiile sunt foarte bune, iar mâncarea excelentă, dar dacă aveţi de gând să mergeţi, faceţi rezervare. Pe noi abia ne-au strecurat după multe insistenţe. În zonă nu prea sunt alte posibilităţi de cazare dacă nu aveţi cort. Şi aici se poate ajunge cu maşina, deşi drumul este destul de rău.

Ziua 5:

Ne-am continuat călătoria spre Padiş, pe un traseu ce se numeşte (sugestiv!) Lumea Pierdută. Nu este foarte lung (2,5 h), dar mare parte din el se urcă pieptiş. La început de august, pe acolo erau o mulţime de tufe de fructe de pădure. De frica de ursului nu ne-am oprit absolut deloc pe drum, am mers cu inima cât un purice şi mai să facem atac de cord din pricina unei vulpi amărâte. Când am ajuns la Padiş, am aflat de la cabanier ca nu sunt urşi. „Doar mistreţi…” ne-a spus el amuzat. Nouă ni s-a părut mai puţin amuzant.

Pe platou sunt destul de multe posibilităţi de cazare. Pe lângă cabana Padiş, există şi un miniho(s)tel cu preţuri rezonabile, unde am rămas şi noi. Din câte îmi amintesc, am plătit vreo 50 de lei de persoană. Avea şi apă caldă.

În plus, locuitorii de prin satele de la poale urcă vara şi stau acolo în nişte căsuţe construite din ce a avut fiecare prin gospodărie. Nu sunt nici pe departe luxoase, dar în lipsă de altceva… Unii aveau amenajate şi nişte minigrădini de legume. O doamnă care locuia într-una din ele ne-a încropit o cină cu gogoşi, brânză de casă şi cartofi prăjiţi la un preţ derizoriu. Am plătit vreo 12 lei pentru două persoane. Delicios! Se poate mânca şi la cabană (unde este puţin mai scump), dar cred că sătenii au avantajul că spun poveşti frumoase.

Pentru amatori, de aici pornesc numeroase trasee. Cei mai puţin antrenaţi, pot opta şi pentru maşină.

Ziua 6:

A fost de departe cea mai obositoare. De la Padiş am pornit pe Circuitul Galbena cu gând să ajungem la peştera Focul Viu. Dacă vi se pare atrăgător, pregătiţi-vă măcar sufleteşte şi porniţi cât mai de dimineaţă. Traseul este foarte lung, de vreo 10 ore şi cu mari diferenţe de nivel. De altfel, nici nu se recomandă parcurgerea lui iarna. Noi l-am terminat în vreo 12 ore şi ceva. De data asta, am mers cu ochii în patru după mistreţi. :))

Focul Viu este aproape de finalul traseului şi este al doilea gheţar ca mărime din România, după Scărişoara. Interiorul este greu de descris în cuvinte. Prin nişte fante, lumina soarelui pătrunde în peşteră şi dă un colorit aparte formaţiunilor de gheaţă. Par, cu adevărat, din jeratic. În principiu, este amenajată pentru turişti, numai că podina din lemn pe care mergeam era cam şubredă. Poate între timp s-a mai reparat. După cum am aflat, ora ideală de vizitare ar fi ora 14.00, când razele soarelui cad perpendicular în peşteră. Noi n-am ajuns chiar la timp, dar oricum a meritat efortul.

După ce treci de peşteră, dai peste campingul Glăvoi, dar dacă îţi continui drumul, ajungi relativ repede înapoi la cabana Padiş. Variantă pe care am preferat-o şi noi.

Ziua 7:

Deşi puteam merge şi de aici la Scărişoara, ne-am gândit că ar fi bine să mai coborâm puţin şi în civilizaţie, aşa că am coborât în Arieşeni. Din nou, traseul este anevoios şi cu diferenţe destul de mari de nivel. Am înnoptat la o pensiune, care era chiar la capătul traseului.

Ziua 8:

Şi iată că a venit şi ultima zi, în care plănuiam să mergem atât la Scărişoara, cât şi la Poarta lui Ionele. Am luat autobuzul spre Gârda de Sus. Din sat, am mai mers încă 1,5 h până la gheţar pe un drum accesibil destul de popular(t). Neştiind că vara nu este cel mai bun moment pentru vizită, probabil că nu am reuşit să vedem gheţarul în toată splendoarea lui. Mai multă apă, mai puţină gheaţă… Pentru intrare, la vremea respectivă, am plătit 5 lei şi am avut parte de ghid.

Ne-am întors în Gârda, unde prietena mea a alunecat pe o piatră şi s-a ales cu o entorsă de toată frumuseţea. :( Tocmai când ne pregăteam să o apucăm pe traseul spre Poarta lui Ionele. A trebuit să întrerupem brusc aventura şi să ne cazăm la o pensiune de pe acolo. Şi pentru a mia oară am avut noroc: tatăl ei era cu treabă prin Sibiu, aşa că s-a abătut din drum şi ne-a adus cu maşina înapoi în Bucureşti.

Planul iniţial era să  luam un autobuz până în Alba Iulia şi de acolo trenul.

Bilanţ final:

Dacă vreţi să plecaţi într-un concediu rezonabil, este o variantă destul de bună, dar asiguraţi-vă că v-aţi dotat şi cu suficient spirit de aventură;

Nu plecaţi de acasă fără lanterne frontale, măcar un hanorac mai gros, încălţări zdravene şi comode şi, pe cât posibil, impermeabile;

Dacă nu vă puteţi lipsi de telefon mobil, mai bine alegeţi altceva. Semnalul e mai mult lipsă peste tot;

Oamenii sunt foarte săritori, dar totodată dornici să afle ce v-a determinat să bateţi atâta cale şi cum de-aţi avut curajul. Pregătiţi-vă să răspundeţi la muuulte întrebări. :)

Epilog: Cum rămăsesem cu nostalgia Hudei lui Papara, cu altă ocazie, mi-am convins nişte prieteni să mergem. Încurajată de succesul expediţiei anterioare, nu am dat mare atenţie detaliilor. Aşa că am ajuns acolo doar ca să constat că peştera nu mai este amenajată pentru turişti de ceva ani. Am întâlnit un grup de speologi bine echipaţi cu care am intrat foarte puţin, dar suficient, în peşteră. Totuşi, ne-au recomandat să nu ne aventurăm singuri pentru că este destul de periculos. Transmit şi eu mai departe recomandarea. ;)

Bibliografie: Lascu, Cristian (2006) – Ghidul peşterilor din România. Ediţie bilingvă: română-engleză. Traducere în limba engleză de Pia-Maria Lutman. Bucureşti: House of Guides

Articol scris de Gabriela Burcea