Cand pietrele vorbesc : cimitirul evreiesc

Se spune ca ajungi sa cunosti o persoana cand vezi cum se comporta intr-o zi ploioasa, intr-o calatorie si cand isi pierde bagajele. Toate cele trei situatii au de-a face cu zona de confort si cu iesitul din ea. Gasindu-ma la inceputul unei frumoase relatii de prietenie, mi-am spus ca o plimbare prin cimitir ar trebui sa aiba acelasi efect ca cele trei situatii enumerate mai sus. Sau cel putin asta credeam inainte sa intru acolo.

Sambata, 5 martie. Doi eretici – pardon, crestini –  aflati in fata Cimitirul Evreiesc de pe Soseaua Giurgiului au parte de o revelatie: avand in vedere ca e sambata (Sabat) si sambata este echivalentul duminicii la evrei, oare gasim pe cineva care sa ne deschida poarta? S-a gasit, am intrat.

Multe buruieni, morminte simple, unele cu piatra sparta, unele care se scufunda, poze vechi, iedera care acopera totul.  Inscriptii in romana (varianta mai noua sau mai veche), reluate in ebraica, date in calendarul gregorian si in cel ebraic, nume evreiesti, nume duble, dar o singura persoana.

Asta a fost primul lucru care m-a izbit: o persoana care a trebuit sa-si ascunda identitatea ca sa se piarda in multime si sa supravietuiasca. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial avea vreo 20 de ani si inca traieste, desi nu stiu ce nume foloseste azi. Nu e singurul mormant cu doua variante de nume, mai sunt. Si fiecare te face sa te intrebi prin ce a fost nevoit sa treaca acel cineva ca sa traiasca.

Alta intrebare care rasare ceva mai incolo este cei care au murit in perioada 40-45 ce fel de moarte au avut? Ce dureri ascund pietrele astea?

Am intrat acolo ca sa scot pe cineva din zona de confort si sa-mi satisfac o curiozitate culturala.  Am plecat insa cu o lectie de istorie si cu o intrebare:  la cate ai renunta ca sa supravietuiesti?