De ce imi place mie Granada. De fapt.

Daca mi-ar fi zis cineva ca in acea noapte de sfarsit de august in Granada voi esua intr-o asemenea carciuma, nu l-as fi crezut. Nu calc, dom’le, in locuri de pierzanie de genul asta! Din fericire, atunci am calcat. Era al treilea bar in care paseam in seara aceea, iar dupa primele doua in care bausem niste tinto de verano si mancasem niste tapas excelente si gratuite (Granada se mandreste ca e printre putinele locuri din Spania in care tapas sunt cu adevarat GRATIIIIS!) m-am decis ca merita sa merg pe mana lui Rafa, proful meu de spaniola, granadin prin adoptie si petrecaret prin vocatie, si a prietenilor lui. Nu stiam ce ma asteapta. 

“Mergem la Cebollas” ne anunta Rafa.

Cebollas sa fie! Dar stai, ce-i cu numele asta? Cebolla in spaniola inseamna ceapa. « Ei, e un nume ca oricare altul. Un bar misto. O sa vezi tu. Hi-hi ! »

Si am vazut. De fapt barul nu se cheama Cebollas, ci ceva mai de soi. Cebolla Palas. Cu s, ati citit bine. Si palat era intr-adevar. 5 metri pe 4 metri, din care o treime era ocupata de bar. Am intrat inauntru, locul gemea de lume. Prima impresie a fost ca eram intr-un fel de birt din categoria « de langa gara », in care ultima renovare avusese loc acum 40 de ani. Mai pe spaniola, « cutre ». Mese nu avea, oamenii se calcau in picioare, sa ajungi la tejghea sa comanzi de baut era o aventura, muzica nu era, insa galagie da, lumina cruda a becurilor iti datea de dureri de cap, dar… nimeni nu se lasa dus. Meniu nu avea, avea in schimb o tablita agatata de un perete pe care erau scrise, cu creta, preturile. In spatele tejghelei reci, de metal, serveau o femeie si un barbat, amandoi intre doua varste.

In spatele usii de la intrare, o perdeluta albastra. Pe pereti, tapetati cu faianta pictata, se ingramadeau in dezordine fotografii din anii ’70 cu fotbalisti, decupaje din ziare vechi, si vederi din toata lumea primite de la prieteni. Ce multi prieteni are barul asta, incepe sa-mi placa si mie! Pe ici pe colo vegheau nelipsitele imagini cu La Virgen. Am zambit amuzata : numai spaniolii puteau pune asa ceva intr-un birt ! :) Poze de familie si cu prieteni se intercalau razlet, dand locului un aer intim, ia uite-l pe el si ea in tinerete, in astalalta cu copiii, uite-i in bar dupa tejghea, acum treizeci si ceva de ani, aici e el cu un alt domn, asta e mai noua, apare el inconjurat de tineri…

El era Manolo Jimenez. Zis si « El Cebollas ». Proprietarul, managerul, sufletul tavernei. Unul dintre cei mai indragiti oameni ai Granadei.

A deschis localul pe la inceputul anilor ’50. Numele venea de la celebrele tapas de ceapa in otet pe care le oferea la inceput. Intre timp, tapas-urile s-au terminat, dar numele a ramas si a devenit renume. Azi, Cebolla Palas e pentru Granada mai mult decat un bar, e o institutie care in viata multora dintre granadini e mai importanta poate si decat Alhambra.

Cebollas e unul din acele locuri speciale care reusesc sa articuleze vena sociala a unui oras si sa inchege o comunitate. Timp de decenii, a fost loc de intalnire pentru universitari si muncitori, artisti si politicieni, boemi si functionari, capi de familie si adolescenti rebeli. Aici s-au creat prietenii si au inceput iubiri. Aproape fiecare granadin are anecdota lui personala legata de Cebollas. Se spune ca un tanar fusese operat de apendicita. Cand s-a trezit din anestezie, primul lucru pe care l-a facut a fost sa ceara o Cuba Libre de la Cebollas.

Plaza de la Merced, unde e situat, a devenit in geografia sentimentala a Granadei Plaza El Cebollas. Multe dintre cartile postale lipite pe pereti au sosit avand ca unica adresa numele barului, Granada, Spania. Numar, strada, latitudine, longitudine nu conteaza, toti postasii stiu unde este. Si toate acestea datorita lui Manolo.

Am iesit cu totii afara in fata barului, era o noapte de vara prea frumoasa ca sa nu o savurezi in aer liber, si de vorbit chiar nu ne mai auzeam. La usa, un batranel, sa-i fi dat vreo optzeci de ani. Ei, un batranel la miezul noptii aici zau daca ma asteptam sa vad. « E Manolo », imi atrage atentia Rafa. Chiar el.

Manolo era inimos, dar si sever. Nu lasa lumea sa-si faca de cap. Daca vreun client lasa sticla pe jos, Manolo imediat observa si il punea sa o culeaga de acolo, nu se face asa ceva! Cand a vazut ca am iesit, unii dintre noi cu paharele in mana, Manolo s-a pus pe pandit. In Granada e interzis sa iesi cu bautura pe strada, iar daca esti prins poti sa primesti amenda. Asa ca pazea, sa nu vina
politia. Si, preventiv, ne tot indemna sa intram inauntru.

Bineinteles ca, la varsta lui, era un pic cam surd. Incercam sa vorbim cu el, dar nu prea auzea. In schimb statea bucuros la o fotografie impreuna cu prietenii sai cei noi. Pacat ca eu nu aveam aparatul la mine.

Dupa aproape un an, am revenit in Granada. Rafa era tot acolo, Cebollas la fel, cu fotografiile vechi cu fotbalisti si imaginile Fecioarei, iar Manolo, nelipsit, isi pazea in continuare musterii sa nu care cumva sa iasa din bodega cu pahar cu tot. Pana si pe Jaime, un student simpatic pe care il cunoscusem acolo, tot in Cebollas l-am revazut. Granada era la fel ca inainte, orasul cu monumente superbe, dar si pulsand de viata si convivialitate, de care ma indragostisem.

Daca as reveni acum… nu stiu ce as gasi. Alhambra e tot acolo, cel mai frumos loc pe care l-am vazut vreodata, Rafa continua sa predea spaniola si sa le arate studentilor o fata ascunsa a Granadei, si poate si Cebollas e inca deschis. Cineva, insa, lipseste.

Foto by Aidarile