Calatorind singura

Imi place sa calatoresc singura.

Imi place la fel de mult sa vad fetele oamenilor cand aud ca ma duc in nu stiu ce loc fara iubit sau prieteni. Sau ca sunt deja aici, singura, fara iubit, fara prieteni. Cumva intrebarea e in aer. O simt. Uneori capata contur si se intrupeaza: „ Da’ prieten n-ai?” , „Si cum, nu a vrut nimeni sa vina cu tine?”.

Am si l-am lasat acasa. Faptul ca avem o relatie nu inseamna ca trebuie sa mergem impreuna peste tot. Sunt majora (si vaccinata), pot sa imi port si singura de grija. Nu vorbeste feminista din mine, ci persoana care isi da seama ca mai importanta decat relatia pe care o am cu el este relatia pe care o am cu mine. Sunt momente cand me, myself without Irene trebuie sa ne reintalnim si sa facem un upgrade. Si cum suntem ocupate mai tot timpul (familie, prieteni, job, caine, matza etc), cel mai bun moment de „reintalnire” este pe drum.

A calatori singura este in primul rand o provocare. O tranta. O incursiune in necunoscut si in frica. Caci asta e adevarul, asta e unul dintre secretele mele cele mai intunecate: sunt o fricoasa. Pot sa dau vina pe genetica, pe bunici („Nu te duce acolo!”, „Aoleo! Daca pateai ceva?!”), pe televizor, dar nu are importanta de unde a pornit totul. Plec in calatorie avand in mine entuziasmul si frica. Si provocarea este sa imi cuceresc frica.

Daca sunt singura inseamna ca eu sunt responsabila de organizare, de „programul cultural – artistic”, de siguranta, de buna dispozitie, de buget, de orientare etc. Oare o sa ma descurc? O sa-mi inving comoditatea? Dar retinerea de a vorbi cu oameni necunoscuti? Dar teama de a umbla singura in zona aia sau frica de a merge pe  drumul asta pustiu? Daca....? Si vine momentul in care totul se reduce la o alegere simpla: ori stau aici, pironita locului, ori aleg sa fac un pas mic; si orice pas facut este urmat de un altul.

Demonii mei nu raman acasa. Atunci cand calatoresti pentru a fugi de griji, de nesiguranta si de probleme, vei vedea ca nu ai lasat nimic in urma, ca ei sunt langa tine, mai tacuti, dar insotindu-ti fiecare pas. Vestea buna e ca este mai usor sa-i infrunt pe teren nou, necunoscut. Acel entuziasm cu care plec in calatorie e alimentat pe parcurs de bucuria de a ajunge intr-un loc in care mi-am dorit atata sa ajung si asta imi da curaj si imi da putere. Cu fiecare pas pe care il fac ma simt mai puternica, mai increzatoare; imi testez limitele si imi dau seama ca pot sa fac mai multe decat am crezut ca sunt in stare. Ca sunt mai buna decat credeam.

De plictisit nu ma plictisesc: sunt prea ocupata cu cei in jur, cu atmosfera, cu oamenii. Sunt un mic buretel care incearca sa absoarba fiecare exprienta cu cat mai multi pori.

Si nici singura nu ma simt. Adesea, simt ca persoanele cele mai dragi sunt cu mine. Gasesc un traseu de bicicleta care probabil ca ar incanta-o pe Anca si un colt de parc care i-ar face mare placere lui Bogdan; si uite un arbore cu o coroana uriasa care ar indemna-o pe mama sa ma bata la cap sa-l pozez din toate unghiurile posibile. Ii simt alaturi de mine zambind.

De unde tot discursul asta?

M-am impiedicat de filmul asta:

Am incercat sa-mi imaginez ce inseamna sa calatoresti singura prin salbaticie timp de 25 de zile. Intre timp, mi-am amintit de ce imi place sa calatoresc singura si de ce ma entuziasmeaza gandul sa fac o expeditie asemanatoare cu a Klarei.

De abia astept sa va arat la anul un film asemanator din Sardinia. Sau Turcia. Oricum, nu destinatia este pe primul loc. : )