Cinci pesos și un oraș

“Cin-co pe-sos vale, cin-co pe-sos cuesta” se aude vocea femeii tânguindu-se într-o cadență care mi-e cunoscută.

Da, atât merită, atât costă. Nici mai mult, nici mai puțin, deși n-ar fi stricat să spună că merită mult mai mult decât costă și că prețul e un chilipir, dar strategiile avansate de marketing n-au ajuns încă la urechile vânzătorilor ambulanți din metroul mexican. Cinci pesos. Cu cinci pesos, în metroul mexican, poți cumpăra aproape orice. Gumă de mestecat, CD-uri piratate (beneficiezi de o audiție gratuită în timp de vânzătorul se plimbă cu CD Player-ul dat la maxim prin vagon), baterii, clame de păr, jucării, unguente miraculoase, minuni, speranțe...

Cu cinci pesos pe străzile din Ciudad de Mexico mănânci. Un taco, unul mic, nu-ți ajunge nici pe o măsea, un taco nu la o taquerie, ci la un colț de stradă, la una din tarabele cu bucătărie, bar, tejghea și scaune, restaurante ambulante pe care mexicanii le improvizează oriunde găsesc doi metri pătrați neocupați. Sau mănânci o pungă de pufuleți picanți cumpărați de te miri unde, sau un porumb la grătar, sau o bucată de mango cu chili, sau o înghețată picantă, sau o bucată de chicharron.

Cinci pesos și ți-ai recăpătat onoarea, te poți arăta lumii cu pantofii proaspăt lustruiți de către unul dintre boleros, curățătorii de pantofi pe care-i întâlnești la tot pasul. Unii sindicalizați, organizați în propria breaslă, sub oblăduirea casei de economii mexicane, Montepio - Luz Savinon, care îi sponsorizează cu căruțuri. Alții, independenți, cu căruțuri mai mici, mai vechi, mai incomode, unele doar niște scăunele pe care te așezi, sprijinit de un zid. Cinci pesos și zece minute. Sau zece - douăzeci de pesos pentru o curățare mai minuțioasă și mai îndelungată. Zece minute în care te așezi, și bombeul îți e șters de praf, uns cu cremă, dat cu ceară, lustruit, dat cu spray, șters cu o perie, frecat cu o altă cârpă, uns cu o altă cremă, șters cu un burete, după care vine rândul tălpii să sufere un tratament similar. Zece minute în care termini de frunzărit ziarul de azi, soția lângă tine își pierde răbdarea, mica orchestră de stradă din spatele tău trece de la Bach la Desafinado și apoi la Don’t de de Elvis Presley, și bărbatul de la tălpile tale continuă frecatul, cu mult zel, sperând un bacșiș consistent. Zece minute în prag de seară, înainte să intri la cinema, la restaurant, la vreun spectacol, când vrei să fii ca nou, să nu fii văzut cu pantofii obosiți. Cinci pesos pentru un obicei pe care tinerii îl consideră desuet, pentru că majoritatea copleșitoare a celor care stau pe scaunele curățătorilor de pantofi sunt bărbați între două vârste, respectabili și de modă veche.

Dai cinci pesos și rămâi cu o amintire a unei jumătăți de oră stând pe niște scări pe Calle Madero ascultând cântece la manivela unui cilindrero. Cilindrero... încerc să găsesc echivalentul în românește, dar nu pot. Flașnetar cred că se apropie cel mai mult, deși instrumentul nu e o flașnetă propriu-zisă pe roți, ci o cutie muzicală de dimensiuni un pic mai mici, dar care cântărește, totuși, vreo 50 de kilograme, cocoțată pe un băț. Nu mai sunt mulți cilindreros în Ciudad de Mexico. Câte doi, îmbrăcați în uniforme militare, unul învârte manivela iar celălalt le surâde trecătorilor, primind banii. Și fac cu schimbul. Să ții ditamai mașinăria în echilibru o zi întreagă e cam mult. Și stai pe marginea drumului să-i asculți, nu te poți hotărî dacă să le dai sau să nu le dai ceva, de ce să fii obligat, că doar nu tu ai cerut să-ți dea concert, și nici măcar nu cântă ei, ci cutia aia berlineză de lemn, veche de o sută de ani, oare cum mai poate să funcționeze după atâtea mâini care au învârtit manivela aia, după atâtea arșițe și furtuni tropicale. Și bolero-urile vechi se amestecă cu zumzetul străzii, “Tristes Jardines”, “Carmen”, “Las Golondrinas” (ei nu, nu le-am recunoscut, am citit și eu pe net exemple de cântece de cilindreros), până când distingi cântecul ăla care-ți place mult, mult, nu l-ai mai ascultat de ceva vreme, aproape că ai uitat de el, și în nici un caz nu te așteptai să dai peste el aici și acum, da, “Cancion Mixteca” îi zice (ei da, aici n-am avut nevoie să citesc pe net, recunosc cântecul ăsta dintr-o mie), și îți dispar toate îndoielile, momentul ăsta chiar merită cinco pesos, de fapt merită mult mai mult, dar atâta va costa.

Cinci pesos și un antidot la poezie

Cu capul în nori și portofelul mai ușor cu cinci pesos, treci mai departe. Înaintezi prin puhoiul uman care se revarsă peste tine, cu ochii-n patru din vigilență și din curiozitate, și deodată dai de... o minunăție de magazin! Cu un aer mexican-suprarealist, îți dă o senzație călduță de ceva intim și drăgălaș. Te oprești și contempli: o mie și unul de obiecte delicios de kitsch, postere cu actori de telenovele, imagini cu Fecioara din Guadalupe, desene cu machos, un calendar, o colivie goală, o tablă de șah, o masă cu o carafă cu apă, o mașină mică de cusut, câteva jucării de pluș, niște flori de plastic (mileul și peștele de sticlă lipseau, cred că avem noi, românii, copyright pe ele), și un nene care stă de pază pe un scăunel de lemn. Dar observi o ciudată diviziune între Damas și Caballeros (majoritatea recuzitei concentrată în jumătatea pentru cavaleri, la dame e mai sărăcăcios, așa), ți se pare ceva suspect chiar și pentru Ciudad de Mexico, ridici privirea și dintr-o dată observi semnul edificator: WC. Ce întrebuințare mai bună pentru cei cinci pesos care ți-au mai rămas în buzunar?