Crezi ca stii cum arata Toamna? Fuga la munteee!

Sambata trecuta, la ora 6, alarma de la telefon incerca iarasi din greu sa ma trezeasca.  Ii dau vreo 2 snooze-uri taaare dulci, dupa care realizez ca ar fi o treaba tare buna daca n-as pierde trenul.

Asa ca imbrac iute hainele de munte (pe care le iubesc :) ), ma incalt cu bocancii mei cu sireturi enervante care mereu se desfac (dar pe care ii iubesc pentru ca m-au dus peste tot pe unde am vrut sa ajung si pentru ca mai poarta cateva urme din excursia trecuta, pe care le-am ratat la ultima spalare) si iau in spate rucsacul meu portocaliu (pe care il iubesc).

Ies pe usa val vartej si incep vanatoarea mijloacelor de transport, alergand ca sa prind la fix autobuzul care urma sa ma duca la gara. Azi ma duc sa ma intalniesc cu Toamna.

Contrar asteptarilor, de data asta nu ma duc pe munte, ci la munte. Ma duc sa ma relaxez, sa-mi revad vechi prieteni, sa ne simtim bine si sa ne facem amintiri. Asa ca mi-am permis sa iau in rucsac cartea din care mai aveam cam 100 de pagini si inca una, neinceputa, gandindu-ma eu  ca: „sigur o termin pe prima in alea 4-5 ore cat face trenul-caruta pana la Brasov pe Valea Prahovei si sa nu cumva sa ma plictisesc pe drum”.

Pana la Campina am combinat cu maiestrie cititul cu motaitul, ca tare bine ma mai legana trenul. Pe urma am continuat sa motai atat de bine incat am adormit dusa, si m-am trezit nedumerita la Busteni, cand ceasul meu imaginar si-a dat seama ca ceva nu e in ordine.

A, da, stiiiu !! Trenul nu are intarziere !! Wow! La asta chiar nu ma asteptam! Acu, nu stiu daca o fi fost doar o intamplare sau ceva miraculos, cert e in ultimul an am fost de cel putin vreo 15 ori pe drumul asta si efectiv de fiecare data am ajuns cu intarziere de cel putin 1 ora.

Dupa ce m-am dezmeticit din somn si din uimire, dau sa iau iarasi cartea in mana, fascinata de poveste, insa in acel moment imi raman ochii atintiti pe geam si imi dau seama imediat : n-am ajuns inca la destinatie dar deja m-am intalnit cu Toamna.

Ma uit la colegii de compartiment: colegul de langa mine doarme dus, o domnisoara din fata mea citeste, iar unii de langa culoar vorbesc de zor.  Ma abtin in ultimul moment sa-i trag de maneca pe toti sa-i intreb: Hei! Voi aveti ochelari de cal invizibili sau ce?

Jur! E prima data in viata mea cand vad Toamna la fata. In fiecare an a trecut pe langa mine, dar eu nu prea am bagat-o in seama. Ori mergeam cu capul plecat, suparata ca adusese ploaia, ori ma gandeam deja cu nerabdare la cate cadouri voi face si voi primi de Craciun, ori… nu stiu…. in orice caz, nu pot decat sa ma bucur ca am avut norocul sa ocup cele mai bune locuri, la propriu (aveam loc in tren la geam) cat si la figurat, la parada de moda organizata de Toamna la jumatatea lunii octombrie.

Ok, ok, poate credeti ca aberez, insa va asigur ca nu inventez nimic. Mergand cu trenul pe Valea Prahovei sunt sigura ca nu odata ati scos capul pe geam sau ati admirat fie Crucea Caraiman, fie abruptul Muntilor Bucegi, sau pur si simplu padurile ce se intind de pe o parte sau alta a caii ferate, cu care nu va intalniti in fiecare zi in jungla orasului. Si eu mi-am clatit ochii cu ele de multe ori, insa de data asta m-au uimit de-a binelea.

Padurile toate erau ca niste buchete de flori, unele verzi, altele galbene, altele portocalii.. iar din loc in loc mai rasarea cate un copac rosu cu focul, ca un fel de rege intre toti ceilalti. Atatea culori frumoase imbinate in asa armonie nu cred ca am vazut vreodata in viata mea. Tot peisajul parea rupt dintr-o carte din aceea pentru copii, din care invatam anotimpurile cand era mica, si culmea era ca paginile nu se mai terminau. De la Busteni nu am mai reusit sa cobor ochii in cartea cu care venisem inarmata, cu gandul ca o voi termina chiar inainte de a ajunge la Brasov. Imi venea sa rad in hohote chiar, cand mi-am amintit ca imi mai luasem INCA o carte de rezerva. Dar cred ca as fi parut cel putin ciudata :)))

Aproape ca mi-a venit sa plang in momentul in care trenul a tras in Gara Brasov si a trebuit sa cobor. Dar mi-am amintit totusi ca ma indrept spre un loc pe care l-as trece in cartea recodurilor pentru cele mai frumoase peisajele pitoresti. Dar mai am ceva de mers pana ajung acolo.

Asa ca mi-am tras gluga pe cap pentru ca incepuse sa ploua, si am continuat vanatoarea mijloacelor de transport cu depistarea locului din care sa iau autobuzul 23 care ma va duce la autogara 2, de unde voi lua INCA un autobuz, care in final sa ma lase la Moeciu de Jos. Si evident ca de acolo mai aveam de mers 2 km pana la pensiune, probabil pe jos.

Dupa ce am traversat intersectia din fata garii in toate directiile posibile, am reusit sa ma postez in statie, in timp ce ploua deja mai mult decat mi-as fi dorit. Nu de alta dar am mai prins loc langa statie, sub un copac nu prea generos, pentru ca statia deja era plina de oameni fara umbrele, sau care aveau umbrele dar ii durea la basca de altii care nu aveau.

Nu conteaza! Am gluga! :D Si oricum, dupa vreo 10 minute a venit si 23-ul meu. M-am suit repede, am incercat sa ma strecor prin multimea de oameni, si, culmea, am prins si un loc pe scaun, dupa care am inceput sa ma foiesc in toate directiile ca sa-mi intinde antenele, pentru ca nu stiam unde trebuie sa cobor. 1 minut mai tarziu aud o conversatie la 2 metri de mine, intre o localnica si doi baieti, care fix la Moeciu mergeau si ei si vroiau sa coboare tot la autogara. N-am auzit a cata statie e, dar m-am lipit de ei si la a patra statie cand au coborat, hop si eu jos din autobuz.

Si cum traversam eu strada repejor, am observat o sleahta de tineri, cu seminte, bere si extrem de galagiosi, care, spre nenorocul meu, mergeau tot la Moeciu. Oh great! Dupa ce ca a trebuit sa-i suport jumatate de ora in statie, pentru ca am ajuns mai devreme si urmatoarea cursa este la 12, mi-au facut capul calendar cam o ora cat am facut pana la Moeciu. Imaginati-va ca faceti stopul intr-o remorca trasa de tractor, plina cu gaini si voi trebuie sa stati printre ele, in timp ce remorca se zgaltaie din toate incheieturile. Ei, cam asa am perceput eu „calatoria” cu autobuzul Transbus Codreanu de la Brasov la Moeciu de Jos, in timp ce din spate se auzea ceva ce fara probleme ar putea fi confundat cu zgomotele facute de o adunatura de maimute in jungla.

Dar sa nu ne alarmam. Am sarit in jur de ora 13 din autobuz, in dreptul Primariei Moeciu de Jos, unde se face ramificatia spre Moeciu de sus si, spre fericirea mea, Cristi ma astepta cu masina la intersectie. Nu ca m-as fi suparat sa fac o plimbare de 2 km pe jos, ca sa ma dezmortesc un pic, mai ales ca nu mai ploua, insa eram totusi destul de obosita dupa ce am schimbat 4 mijloace de transport pana aici. Asa ca m-am urcat si intr-al cincilea si in cateva minute am ajuns la pensiune. Restul zilei l-am petrecut printre prieteni, pentru ca ploaia incepuse din nou si nu era chiar de plimbare pe asa vreme.

Insa a doua zi, chiar daca se anuntase tot ploaie si frig, am avut cea mai frumoasa supriza: norii au inceput incet incet sa se risipeasca, lasand loc cerului albastru si pana la pranz, a iesit chiar si soarele si ne-a incalzit!

Am scos repede aparatul si am incercat sa suprind cat de bine am putut eu peisajele care ma inconjurau si m-am intins pe iarba verde (pe care o iubesc :) ) ca sa vad doar cerul (pe care il iubesc) si sa miros doar muntele (pe care il iubesc).

In restul zilei, inainte de a pleca spre casa, ne-am plimbat si am stat la povesti tot cu Toamna. Am pornit de data asta spre Pitesti, parcurgand serpentinele de pe culoarul Rucar - Bran. Aici, pe sepentinele acestea, cred ca se gaseste cel mai frumos loc de panorama din Romania. Ok, ok, poate exagerez. Dar totusi, un loc mai bun de priveliste spre Piatra Craiului nu cred ca exista. Nu conduceam eu, si cei care stiau locul au ratat oprirea, asa ca am ramas doar cu lipirea nasului de geam si cateva poze facute in goana, insa destule ca sa pot da verdictul: Moeciu + Alexandra = love :)

Am continuat apoi cu o plimbare prin Cheile Dambovicioarei, despre care se spune care ar fi cele mai frumoase chei din Romania. Si dupa cum le impodobise Toamna, tind sa cred ca e adevarat! Nu puteam sa ne luam ochii deloc de la stancile cu culoare gri, presarate ici colo cu cate un copac portocaliu sau rosu aprins, si astfel ne-am plimbat in mare parte cu capul lasat pe spate, uimiti de inaltiimea de chiar si 200 m pe care o au cheile pe alocuri.

Am trecut si prin dreptul Pesterii Dambovicioara, pe care nu am vizitat-o, din lipsa de  timp. Am inteles ca pestera nu poate fi comparata, de exemplu, cu pesterile din Apuseni, insa are si ea farmecul ei aparte, mai ales datorita copiilor care va conduc in pestera, pe post de ghizi.

Am plecat din aceste locuri cu imaginea Toamnei bine intiparita bine in memorie, si cu parere de rau ca nu am putut sta mai mult de vorba cu ea, urmand drumul inapoi spre casa, care nu a mai fost asa frumos ca cel de sambata, dar asta sunt sigura ca are ceva de-a face si cu faptul ca am adormit in masina :)

Nu intamplator de data aceasta am povestit in principal despre drum, si nu despre destinatie, pentru ca, trebuie sa recunoastem , drumul este de multe ori mult mai frumos, si intotdeanuna o componenta foarte importanta a unei calatorii. Eu una sunt sigura ca daca s-ar inventa teleportarea, nu m-as folosi de ea in calatorii decat foaaarte, foaarte rar. Voi ce ati face? :)