Impresii de la capatul lumii - Chile

Sunt cateva locuri pe care eu le cred la capatul lumii: primul ar fi Noua Zeelanda, al doilea e Chile. Daca despre kiwi mai stiam cate ceva, cand ziceam Chile ma gandeam la ceata si cutremur. A! si mai stiam ca intr-o fundatura, pe un drum de munte langa Santiago de Chile, un telefon mobil la care lucram se dusmaneste cu reteaua. Dupa cateva luni in care am incercat in van sa rezolvam problema de la distanta, ne vedem nevoiti sa-l sacrificam pe unul din noi si sa-l trimitem in necunoscut. Cum colegii mei stramba din nas, spun fericit da si foarte repede ma trezesc intr-un avion deasupra Anzilor. Odata cu mine se trezeste si soarele… privelistea e incantatoare: munti in sute de nuante de rosu, vai adanci, varfuri cu zapada si lacuri de un verde de poveste.

Cu toate ca am citit pagina cu Chile de pe Wikipedia imi dau seama ca nu am nici o idee la ce sa ma astept. Am mintea plina de imagini din filmele cu tari sud-americane: ma vad coborand din avion hartuit de vamesii care vorbesc doar spaniola, asaltat de soferi de taxi creoli si de copii desculti care cersesc. In schimb, la fata locului ma izbeste o realitate surprinzatoare: Santiago de Chile pare un oras european, mult mai civilizat decat Bucurestiul. Vamesi amabili, soferi de taxi decenti, autostrada (mai mult sau mai putin suspendata) pana in centrul orasului, cladiri vechi, cladiri noi si bulevarde spatioase.

Trecand peste lucrurile care se regasesc oriunde, doua lucruri sar in ochi de la primii pasi prin Santiago: farmaciile si autobuzele. Nu-mi dau seama daca chilienii sunt un popor de bolnaviciosi, dar cu siguranta numarul de farmacii pe km patrat depaseste oricare alt oras pe care l-am vizitat. La fel si cu autobuzele… dimineata, seara, sambata, duminica sunt rauri intregi de autobuze care se depasesc intre ele pana si in aglomeratia de la orele de varf. Ceea ce e si mai ciudat e faptul ca majoritatea autobuzelor sunt goale, iar metroul e mai tot timpul plin.

Lasand la o parte farmaciile si autobuzele, ceea ce cu adevarat m-a incantat la Santiago e apropierea de munte. Deasupra orasului se inalta semet (citandu-i pe batrani) varful San Ramon (3200m) si pantele lui incep practic unde se termina ultimele case. Langa el, putin mai departe de oras se afla micutul Provincia cu 2700m si inca alte cateva delusoare de 1000-2000m. Cu toate ca se gaseste intre munti, Santiago e un oras poluat. Deseori smogul e suficient de dens sa ascunda muntii de privirile curioase. Situatia e explicabila daca ne gandim ca in Santiago traiesc 6 milioane de oameni - mai mult de o treime din populatia tarii.

Timpul efectiv petrecut acolo se poate rezuma destul de simplu: o priveliste magnifica de la biroul in care lucram (cu siguranta cel mai frumos loc de munca), 100km de condus pe zi pana la locul in care mobilul nu functioneaza, teste peste teste in masina blindata cu echipamente in timp ce o vaca linistita sau un cowboy calare mai trec alene pe langa noi. Seara cate un restaurant cochet si dupa, din nou la munca. Intre timp, la tot pasul am simtit bucuria naturii si bucuria de a descoperi (din pacate, cu lingurita) o tara extraordinara.

Timp de o saptamana urmaresc acelasi ciclu al muncii non-stop. Duminica decretez ca nu se munceste, deturnez masina, las laptopul la hotel si cu noaptea in cap o apuc pe drmul catre ocean. Drumul se termina la Velparaiso - un orasel pe coasta, un loc colorat cu o arhitectura cu totul aparte. Valoarea caselor din oras pare a fi dictata de stridenta culorilor iar graffiti-urile de pe ziduri sunt pur si simplu geniale. Orasul e faimos pentru trenuletele cu cremaliera folosite de localnici sa urce la casele de pe dealuri. Majoritatea trenuletelor sunt in paragina, iar cele care mai functioneaza nu sunt cel mai sigur mijloc de transport… Asta ca sa nu zic ca am tremurat serios intr-un trenulet de lemne in pragul dezintegrarii doar pentru o experienta turistica.

Aici am vazut pentru prima oara Pacificul cu valurile lui impresionante. M-au izbit amintiri ale unei vieti care n-am trait-o, am simtit ca iubesc marea si dorinta de a pleca ... un vas, eu, marea si cerul.... Ma trezesc din visul meu de marinar doar pe drumul de intoarcere unde autostrada serpuieste la apus printre munti, cactusi si pajisti de un galben contagios.

In viata de zi cu zi bariera lingvistica e omniprezenta, fara un pic de spaniola e foarte greu sa te faci inteles. Chilienii sunt un popor foarte divers, mergeam deseori pe strada doar analizand trasaturile oamenilor si cu siguranta nu puteam zice ca sunt in America de Sud. Aici intalnesti creoli, descendenti ai indienilor, dar si nemti sau croati. Asa ca faptul ca Tomislav Mihajlovic, colegul nostru, are sange si nume de croat si infatisare de creol, iar Juan Arvay Rodriguez are sange unguresc, infatisare si accent de american din Texas nu mai mira pe nimeni.

Incetul cu incetul ma indragostesc de Chile.

Articol scris de George Sandu