VeloMarmota: Bucuresti - Plevna in 5 ore jumatate

Vineri am primit un telefon in care eram intrebata ce sa facem in weekend. Silviu imi programase un sfarsit de saptamana la Plevna, judetul Calarasi la GeoBatesaua. Si asa nu aveam nici un plan, am zis “Bine! Cand trebuie sa plecam si cum?”. Raspunsul a venit instantaneeu: “Avem mai multe variante: Fie sa mergem cu bicicleta (stiam ca sunt vreo 80 de km pana acolo), fie sa mergi tu cu Geo si familia lui in masina si eu sa vin cu bicileta”. Am gandit ca daca suntem un cuplu, sa incercam sa facem cat mai multe impreuna si atunci in mintea mea a rasarit provocarea: “Ce zici Elena, faci fata, sau esti si tu o mitica de Bucuresti?”. Am intrebat restul detaliilor si am luat hotararea: “Mergem impreuna pe biciclete, dar te rog fa-mi rost de o bicla mai buna, ca stii ca nu ma pricep sa merg bine”.

Da, in urma cu cateva luni m-am urcat pe bicicleta dupa aproximativ 15 ani. Nici la 11 ani nu am mers cine stie, probabil 1 km in toata viata mea. Acum 3 luni am pus piciorul pe pedala unei bicilete Marin, care m-a plimbat prin Parcul Herastrau si de multe ori tremuram cand ma apropiam de oameni. In fiinta mea era o avalansa de sentimene: teama, emotie, placere si nesiguranta. Pana la a incerca provocarea lansata de a parcurge 83 km intr-o zi, inca nu eram sigura ca detin controlul bicicletei si inca simteam ca ea ma conduce pe mine.

Am pornit la drum spre marea confruntare, de data aceasta cu o Merida tare prietenoasa, cu o sa foarte confortabila. Plecarea a fost intre orele 7.30-8.00 dimineata, ca sa nu ne prinda caldura pe drum. Cosmar prin Bucuresti, desi era sambata tot am avut ceva de furca cu traficul. Daca o iei pe trotuar nu ai piste si trebuie sa faci jaloane printre pietoni, daca o iei pe sosea trebuie sa ocolesti masinile parcate aiuristic si sa ai grija si la ce vine din spate pentru ca soferii fie nu sunt atenti fie zic “E doar o bicicleta”. Aceasta bicicleta poate fi condusa de o novice ca mine, care nu detine controlul suprem asupra vechicului pe doua roti si te trezesti ca iese din linia dreapta pe care incearca sa o tina de a lungul traseului.

Dupa ce am iesit din Bucuresti am inceput sa simtim treptat dizolvarea traficului si eu care credeam ca ce a fost mai greu a trecut... insa ma inselasem. Multe tiruri ne atentionau acustic, iar eu incercam sa mentin bicicleta cat mai mult pe partea dreapta a carosabilului. Incepusem sa-mi fac un scop din urmarirea liniei albe:D. Insa curentul pe care il simteam atunci cand un camion trecea pe langa noi, ma facea sa strang si mai tare ghidonul si chiar sa inchid ochii. La un moment dat chiar m-am speriat si am iesit cumva de pe sosea, direct pe marginea drumului am reusit sa fac cunostinta cu pietrisul dur. Insa am o piele rezistenta si nu m-am ales decat cu o mica zgarietura. M-am amuzat de situatie, pentru ca nu am cazut acolo unde ar fi trebui sa cad si am ajuns una cu pamantul acolo unde nu te astepti.

Usor, usor traseul nostru a inceput sa fie si mai interesant, treceam prin sate si lumea reactiona diferit: ne intrebau daca suntem romani, ne spuneau “Ia uite biciclistii” sau “Hai da-i bataie”. Pe langa oameni m-am bucurat de lanurile cu floarea soarelui, porumb si dealurile ce urmau sa le coboram. La urcare era jale, imi puneam pe viteza 1 si cu greu reuseam sa trec dealul, dupa aceea venea si bonusul: prindeam si 35 km/h cand ne dadeam de vale. Pauzele le faceam la interval de 10 km, unde practic simteam ca ma adun de pe bicicleta si ma tranteam pe pamant, insa pauzele imi erau necesare ca sa pot continua.

Greul “expeditiei” a venit cand mai aveam ultimii 10 km pana la destinatie. Mi s-au parut cei mai lungi km din viata mea. Aveam impresia ca merg pe jos si timpul s-a oprit in loc. Cand am intrat in Plevna asteptam sa ma intampine borna kilometrica in care mi se arata ca am parcurs 83 km, dar venea alt copac, alta casa si borna nu mai aparea. Din marginea drumului am vazut o borna si ma rugam sa fie cea cu km 83, insa cand am reusit sa o vad, era cu km 82. Am zis “Oh, inca un 1 km! Hai ca mai rezist, doar un 1 km, dar te rog Doamne sa nu fie dupa dealul acela ca nu mai pot sa-l urc”. L-am intrebat pe Silviu daca mai avem acel deal de urcat si incurajandu-ma mi-a raspuns negativ, insa cum necum mi-am recapatat fortele si nu am simtit cum am ajuns in dreptul bornei cu 83 km. Am vazut-o si atunci eram fericita, aveam energie sa ii cer lui Silviu sa-mi mai faca si poze. Si dupa ce m-am linistit ma gandeam “Oare eu am facut asta? Nu, nu se poate! Eu nu sunt asa rezistenta”. Da, eu am facut-o (83 km in 5 ore si jumatate) si sunt sigura ca si voi puteti, trebuie doar sa vreti!!!