Amintiri gastronomice

Discutia a inceput pe Facebook, dintr-un share nevinovat de pe pagina Namaste India. ( Cred ca ati auzit deja de Namaste India. Daca nu, profit de ocazie sa va spun ca este un festival dedicat culturii indiene, coordonat de Iulia)

Aceasta poza a dat peste mine. Apoi peste fanii Viajoa. Pe langa efectele avute asupra glandelor salivare si redesteptarea amintirii unei cine cu familia Viajoa, s-a incins o discutie gastronomica cu George pe tema mancatului mancarii locale intr-o tara straina. Chintesenta discutiei: “ (...)pot sa citesc mii de recenzii si jurnale de calatorie, dar gustul mancarii este unic!!”

Le cunoastem lumea si prin intermediul mancarii. O calatorie fara niste bucate alese, de-ale locului, e incompleta (adesea si insipida, inodora, incolora).

Pofta si amintirile lui George m-au facut sa trec in revista ce specialitati locale am gustat de-a lungul timpului si ce impresie mi-au facut. Si mi-am dat seama ca asociez anumite orase cu un tip de mancare, ca imi amintesc si acum gustul unor preparate, ca m-as intoarce in anumite locuri doar pentru a mai manca o data chestia aia. Sunt cazuri in care asocierea dintre un oras si un tip de mancare este foarte puternica. Spre exemplu, Barcelona. Aici am mancat primele fructe de mare. Pofteam la ele de la Viena, dar mama mi-a spus sa am rabdare. Aici am aflat ca aceasta delicatesa (ma rog, delicatesa in 1999) era de fapt hrana saracilor in Spania. Nu mai stiu daca au fost bune sau foarte bune, dar stiu ca le-am mancat cu grija si cu emotie. Barcelona mea inseamna aceste fructe de mare, o vizita in Parc Guell si o Sagrada Familia vazuta de vizavi.

Alte amintiri:

Viena – Am facut cunostinta cu wurst-ul si bine mi-a parut. Nu sunt mare amatoare de carne, dar m-a surprins faptul ca acel hot dog imens care avea si ceva branza in el. Multa vreme, cand auzeam Viena, in minte se aprindeau doua beculete: pe unul scria „Stephansplatz”, pe al doilea „wurst”. La a doua vizita vieneza am vrut sa mananc din nou wurst si am mancat; dar de data asta mi s-a facut rau, asa ca legatura neuronala initiala s-a slabit. La a treia vizita vieneze am gustat din vinul lor fiert de la pietele de Craciun si am mancat si un kumpir cu sos de mustar si sos de usturoi, pe care l-am reprodus de multe ori acasa. Presupun ca data viitoare va fi randul Schnitzel-ului si al Apfelstrudel-ului.

Teramo (IT) – Am stat acolo aproape 6 luni si intr-una din ultimele mele zile am gustat dintr-un carpaccio con rucola (carne de vita preparata un pic in sange, cu otel balsamic si cu rucola). Nici macar nu a fost portia mea, asa ca acele 2 inghitituri mi-au ramas pe creier si, de fiecare data cand ma gandeam la oras, inevitabil imi venea in minte acea cina. De fapt, cina altuia, ca eu nici nu mai stiu ce am comandat. Luni mai tarziu ma gandeam cum sa fac sa ma intorc ca sa mai mananc carpaccio. :|  Acel piatto a fost extrema culinara „mmmm!”; exista insa si una „bleah!”, tot in Teramo: pizza al taglio (pizza decupata in forma de dreptunghi). Am incercat mai multe feluri de-a lungul timpului. Loz nesatisfacator, papile gustative dezamagite, reprosuri de genul „te-a mancat undeva sa dai banii pe prostii.”

Venetia – E foarte greu de uitat pizza facuta de chinezi pe care am mancat-o la Venetia. Nu stiu cum, dar tot umbland pe stradute si incercand sa gasim un local cat mai departe de San Marco, am gasit o mica pizzerie care avea ospatari chinezi. Pizza a fost delicioasa, dar ceva nu era in regula. Venetia + ospatari chinezi + pizza = act global, think local.

Castelli (IT) – Intr-una din incursiunile mele in provincia Abruzzo am ajuns in Castelli, mic burg ce se afla pe teritoriul Parcului National Gran Sasso e Monti della Laga. Razbita de foame, am intrat in unul din cele doua restaurante de acolo („Ristorante Iolanda – cucina tipica”) si am comandat tagliatelle con funghi ed erbe di Gran Sasso. Am fost incantata. Inca sunt. Nu stiu ce ierburi erau alea, dar amintirea acelor paste e mult mai vie ca amintirea ceramicii – si doar Castelli a fost timp de secole centrul ceramicii in Abruzzo.

Pietracamela – Intamplator, am apucat sa gust din Le virtu. A fost un caz clasic de „sa nu poftesti la mancarea vecinului, sa nu poftesti la mancarea vecinului....”

Istanbul – La 5 dimineata m-am dat jos din autocar (sau am fost data jos din autocar, nu mai tin minte ca aveam ochii carpiti de somn) si asteptam sa se termine treaba cu formularele de bine ai venit in tara straina, da pasaportul. La 6 dimineata ne plimbam deja prin Istanbul, indreptandu-ne domol spre Sultanahmet. Eram cu o colega si cu profesorul de biologie la un proiect international de ecologie si aveam timp de ars pana pe la 9:00, cand venea cineva sa ne ia. Pana atunci ne-a luat insa foamea si profu ne-a facut cinste cu niste pogaca – painici mici, rotunde, un fel de chifle, moi, cu branza amenstecata in aluat (nu vedeai branza cand muscai, dar o simteai). Gustarea aia de la 6 dimineata a fost raiul pe pamant. Si momentul in care m-am indragostit de pogaca.

Dublin – Stateam la un pahar de vorba (ahem - Guinness) cu Adriana si Bogdan. In cateva ore pe ei ii astepta avionul si Romania, pe mine Irlanda de Nord si Giant’s Causeway. Paharul ala de Guinness nu era chiar singur, ci avea langa o supa numita „chicken butternup soup with chili”. Vroiam supa si am prins ultima portie, asa ca am zis ca e momentul perfect sa imi scot papilele gustative din zona de confort. Si de acum se stie: daca supa are chili, va fi postita. In afara de acest element social pe care chili-ul il amplifica („Ia sa vad, cat de iute e?”), supa a fost delicioasa! Am doi prieteni pasionati de chestii iuti care ar aprecia-o ca niste adevarati connaiseuri ce sunt.

Cap Kaliakra – Incursiune in Bulgaria cu mama. Vara lui 2009. M-a dus la Dalboka, la ferma de scoici, dar scoicile in sine le-am mancat la Cap Kaliakra. Am primit o oala din aluminiu, plina cu midii mici si medii. Cu tot cu cochilii. M-am strambat la inceput, dar au fost foarte gustoase.

Padova – La Padova nu am mancat local, ci international. Manati de curiozitate, am intrat intr-un restaurant japonez si asa am avut parte de primul sake si primul sushi.

Londra – Prima cina londoneza a fost intr-un restaurant Thai, ca auzisem ca e mai ieftin. Nu mai stiu ce am mancat, dar a fost bun. Cateva zile mai incolo, am incercat si fish&chips. Mai bun decat ma asteptam – hmm, ia uite, nu are oase. Sosul singur facea 35% din mancare.

Brasov - Vara trecuta, la prima excursie Viajoa am ajuns sa mancam la Sergiana. Trecand pe langa Adriana, am fost invitata sa gust din niste clatite ce aratau ciudat. Bun, bun, dar nu mai incapea nimic la ghiozdanel. Cand ne-am dat cu parapanta, am tinut sa mancam la Sergiana – din multe motive, toate gasibile intr-o chestie numita „meniu” – si am comandat doar pentru mine o portie de clatite cu scortisoara si nuca. De atunci, asociez Brasovul cu aceste clatite. M-as urca in tren si as merge acolo doar pentru ele. Inca ma gandesc la un cuvant care sa le descrie cat mai bine; momentan m-am oprit la „demential”.

Giulianova – Pastele 2008 a fost petrecut pe plaja. Adica pe sezlong, cu geaca incheiata bine ca batea vantul si era racoare. Masa festiva nu a avut miel si drob, ci guvizi si creveti. Si un moment haios: nici eu, nici mama nu stiam cum sa mancam crevetii. Noroc ca anumite filme americane au fost educative.

Leptokaria – Intr-o vacanta lunga, ploioasa si foarte benefica pentru citit,  am avut parte la micul dejun de un iaurt gros, cremos, cum nu mai mancasem in Romania. Amestecat cu miere si cu niste cereale devenea instant micul dejun al campionilor (la citit). M-as intoarce acolo doar pentru iaurt? Mnu. Dar l-as cauta in alte parti ale Greciei.

Cred ca data viitoare o sa-mi planuiesc excursiile/vacantele si in functie de bucataria locala. O sa incep cu Moldova noastra, caci tare sunt curioasa cum sunt placintele poale-n brau. Si ar mai fi ceva (Paula, daca citesti asta, sa nu razi): am pofta de niste insecte prajite bine. Nu, gandacii de bucatarie nu intra in discutie. Stie cineva unde se mananca lacuste bune?