Aventuri modeneze: patanii (culinare) cu parinti catolici

Cu Francesco  m-am inteles bine inca din primele clipe. Mai tarziu aveam sa dau vina pe faptul ca suntem amandoi aceeasi zodie. Lasand astrologia la o parte, amandoi eram implicati in diverse proiecte pentru comunitati, amandoi curiosi si conversatia se lega repede si curgea usor. Puteam sa vorbim fara sa ne temem de o eventuala tacere stanjenitoare.

Ne-am cunoscut in Turcia, dar Francesco m-a invitat sa-i fac o vizita acasa, langa Modena. Am luat invitatia mai mult ca pe o forma de politete. Cateva luni si mailuri mai tarziu, s-au aliniat niste stele si am ajuns la Carnavalul de la Venetia. De acolo, urmatoarea oprire a fost Modena, orasul lui Pavarotti, orasul lui aceto balsamico, orasul lui parmigiano reggiano. Le stiam pe dinafara, caci Francesco fusese un PR bun pentru zona lui.

Totusi, Francesco nu era din Modena, ci din Formigine, al patrulea oras ca dimensiune din regiunea Emilia-Romagna.  Un orasel care mie, tanara venita din tumultul capitelei, mi se parea infiorator de mic. O mica plimbare prin centru a fost intrerupta la fiecare 2 minute si jumatate de catre un „buongiorno!” adresat unei alte persoane aflate in trecere. Toata lumea se cunostea cu toata lumea si aveai nevoie de doar jumatate de ora ca sa vezi atractiile principale ale orasului – doar pe dinafara, caci interiorul Castelului din Formigine cred ca iti ia ceva mai mult.

Am avut parte de turul Modenei, de al Bolognei, de al Florentei (aia a fost o zi friguroasa si mai plina de aventuri decat m-as fi asteptat), am ajuns si in Sassuolo (orasul lui Nek), dar am ajuns sa petrec si o zi doar cu parintii lui Francesco.

Intamplarea avea loc in februarie 2006, cand ma aflam la o distanta de 6 ani de la ultima mea conversatie fluenta in italiana. Jumatate din vocabular era uitat, gramatica mai scartaia, dar cele 4-5 zile petrecute in Italia ma ajutasera sa-mi mai dezmortesc limba. Asadar, eu italiana ruginita si engleza ok, ei doar italiana buna. Cumva, cumva ne-om intelege, mi-am zis in barba – doar nu o sa se apuce sa ma intrebe care cred eu ca este sensul vietii.

In acea zi, eram in bucatarie si faceam small talk. Tata lui Francesco imi vorbea, imi vorbea, ma intreba diverse si eu nu intelegeam de ce nu pricep nici un cuvant. „Fi-mi-ar italiana sa-mi fie, chiar in halul asta am ajuns?!” Si totusi ceva era putred la mijloc. Dupa cateva secunde-minute de cascat urechile si facut reprosuri memoriei si atentiei, mi-a picat fisa: am intrebat-o pe mama lui Francesco daca nu cumva tatal imi vorbeste in dialect. Bingo! Cineva s-a gandit sa faca misto de mine. A inceput sa-mi spuna ca dialectul lor e asemanator cu franceza (pacat ca eu nu stiu franceza – si nici nu am de gand sa remediez asta ) si mi-a daruit o carte cu poezii scrise de un preot, prieten de familie. Poeziile erau in dialect, dar aveau si traducerea in italiana. Compararea celor doua variante ma facea sa ma intreb prin ce minuni si stalciri a ajuns latina sa arate asa. Aveam o mica comoara in maini.*

Intre timp, mama lui Francesco m-a intrebat daca vreau sa mananc ceva. Nu, ca nu mi-e foame. A insistat – deja imi aducea aminte de bunica, care nu se lasa impresionata de primul raspuns – si am facut un compromis: poate sa-mi pregateasca ceva de mancare doar daca mananca si ei cu mine.  Fatto!

A luat niste bucatele de carne, le-a batut, le-a prajit un pic, le-a servit. Asta in timp ce tatal facea misto de mine.

Mancarea a fost servita, s-a spus un „Buon apettito!” si m-au lasat sa mananc cam jumatate din bucatica mea inainte sa-mi lanseze provocarea saptamanii:

- Ghici ce fel de carne este!
Cand ai ceva in fata si ai mancat deja jumatate si apoi te pune cineva sa ghicesti ce ai mancat, nu e de bine.

 - Porc?

 - Nu.

 - Vaca?

 - Nu.

 - Oaie?

 - Nu.

 - Rata?

 - Nu.

Am continuat cu toate animalele care stiam ca se consuma. Nimic. Am trecut la „copii de animale care se consuma”, poate intrebarea avea niste nuante pe care le-am ignorat.

 - Vitel?

 - Nu.

 - Miel?

 - Nu.

 - Pui de gaina?

 - Nu.

Loz necastigator. Ramasesem fara animale. Mai taiam o bucatica, mestecam,mancam, incercam sa-mi amintesc ce am intrebat si ce nu, ce animal mi-a scapat.

 - Te dai batuta?

 - Da.

 - Este carne de cal! E mancarea preferata a lui Francesco, zise mama entuziasmata peste masura.

Ta-daaaam! Cal! Nici prin gand nu imi trecea ca mancam cal. Carnea era un grena spre violaceu si, intr-adevar, nu imi aminteam sa fi mancat vreodata o friptura care sa aiba nuantele astea.  Dar cal? Ce aveam in farfurie era foarte gustos. Totusi, ma simteam de parca as fi comis un pacat cumplit. Deranjul era unul psihologic.

Mancare preferata sau nepreferata a lui Francesco, le-am explicat ca e foarte gustoasa, dar ca noi, romanii, nu obisnuim sa mancat carne de cal. Cel putin, nu ca pe–o friptura. Exista un salam care cica ar avea ceva carne de cal, dar atat. Fara cotlete, tochitura, ciorba sau altceva.

Sa nu credeti ca de atunci intreb mereu ce am in farfurie. Daca arata bine si miroase bine, prefer sa mananc fara sa stiu ce este. Totusi, de atunci am devenit un pic circumspecta fata de parintii catolici. Si, nu, Francesco nu a aflat detaliile acelei zile petrecute in compania parintilor lui. Ce s-a petrecut in bucataria aia, acolo a ramas – pana acum. 
*Pentru curiosi si pentru cunoscatori de franceza, o sa va redau o strofa din carticica mai sus numita si demult primita.

Autor: Arrigo Mussini

Titu volum: Al bastoun ed me peder (La bastonul tatalui meu)

Titlu poezie: A sun vec, ma... (Sono vecchio, ma..../Sunt batran, dar...)

In dialectul modenez:

A m’è armès

tanti rob

da savèr

i lèber mai let,

cuntinèint e naziòun,

èlbi, tramòunt, paesag

mai vèst;

tanti man da strichèr

e fradèe d’abrazèr!

L’è prest

per der un addio:

a gh’ò incàra

dimàndi da fer

e da dir...

Per quàst

an vòi brisa

murir!

In italiana:

Mi sono rimaste

tante cose

da sapere

i libri mai letti,

continenti, nazioni,

albe, tramonti, paesaggi

mai visti;

tante mani da stringere

e fratelli da abbracciare!

E’ presto

per dare un addio:

ho ancora

molto da fare

e da dire...

Per questo

non voglio

morire!

In romana:

Mi-au ramas

atatea lucruri

de aflat

carti niciodata citite

rasarituri, apusuri, peisaje

nicicand vazute;

atatea maini de strans

si frati de imbratisat!

E inca devreme

pentru un adio:

am inca

atatea de facut

si de spus...

Pentru aceasta

nu vreau

sa mor!

Sursa imagine