În caz că nu v-ați prins, vă anunț că mi-a revenit cheful de scris despre excursia mea de anul trecut prin Sudamerica. Nu, nu e fumat subiectul.

Azi, despre un subiect arzător. Ce am mâncat eu în tot răstimpul ăsta? Răspunsul corect e una, alta, din care am selectat un best of de să zicem zece delicatese, pe care le voi împărți în două episoade, să nu vă plictisiți. După care, dacă sunteți cuminți, dar numai dacă sunteți cuminți și luați zece la purtare, vă aduce moșul un post cu ce am beut în America de Sud. Ei?

Dar să trecem la meniu.

1. Buenos Aires și pizza cu murături

Îi zisesem lui Alberto, un nene pe la șaptezeci de ani, descendent de italieni, care îmi făcea pe ghidul în Buenos Aires, să mă ducă să mănânc unde s-ar duce el cu ai lui.

M-a dus la Guerrin, pizzerie din anii ‘30 de pe Avenida Corrientes, o instituție în Buenos Aires mai ceva ca Banca Națională a Argentinei (care a dat și faliment la un moment dat, pe când pizzeria…). Am comandat o pizza cu vinete, pentru că din nefericire îmi plac vinetele. Am zis din nefericire, fiindcă vinetele s-au dovedit a fi murate. Mai mult, pizza aia era acoperită cu toată cantitatea de mozzarella care ar încăpea în frigiderul alor mei, inclusiv în spațiul din congelator (hint: frigider mare, mulți magneți pe ușă). Ulterior, am aflat că toate pizzele argentiniene sunt așa. Cum ar zice Ioana, it’s a feature, not a bug.

2. Salteñas, cel mai arătos fel de mâncare din Americi

Cum debarci peste Atlantic dai cam peste tot de empanadas, niste pachețele de carne tocată îmbrăcate în aluat, prăjite sau la cuptor, semi-gustoase (depinde de cine le prepară și, mai ales, cine le mănâncă), care îți suscită inițial un oareșice interes, dar de care te cam plicitsești după vreo patru luni.

Empanadas salteñas (din Salta, regiune din Nord-Vestul Argentinei), însă, se disting din lot. Gustul ca gustul (umplutura are ceva rețetă diferită), dar marginile spiralate arată demențial!

Salteñas argentiniene sunt, însă, duse la un alt nivel în Bolivia, unde nu li se mai zice “empanadas”, au umplutură de pui, sunt lustruite cu pastă de ou și au un gust la fel de bun precum arată!

Cine încearcă o salteña pentru prima dată trebuie, totuși, avertizat: umplutura este foarte zemoasă, aproape ca o supă, așa că e bine să o mănânci deasupra unei farfurii, altfel cam riști să dai pe tine.

3. Restaurantul solar din Vicuña, sau de ce e bun câteodată un localnic la casa omului

De restaurantul solar n-aș fi aflat altfel decât de la un chilian din Valparaiso. Între două vorbe, când i-am povestit că traseul meu plănuit includea și Valle del Elqui, mi-a recomandat să mă duc la un restaurant lângă Vicuña (orășel din Valle del Elqui), unde se gătește la soare. Exclusiv la soare.

Ideea e simplă. Având în vedere că:
1. în Valle del Elqui sunt prea puțini arbori pentru tăiat drept combustibil, dar
2. zona se bucură de cam 330 de zile cu soare pe an,
de ce să nu folosești energia solară pentru gătit?

Am ajuns la Vicuña, am luat un maxi-taxi, m-a lăsat la restorant, unde am mâncat un delicios meniu al zilei alcătuit dintr-o supă de legume fiartă la soare, o bucată de curcan friptă la soare, cartofi copți la soare și o cremă de zahăr ars (de soare). M-aș mai duce.

4. Completo italiano. Hot dog-ul chilian cu aspect italian.

N-am văzut nație care să aibă o obsesie pentru hot dog așa cum au chilienii. La cât de des îl consumă, zici că a fost inventat în Santiago.

Varianta chiliană a hot dog-ului, ceea ce ei numesc “completo italiano”, vine cu “tomate-palta-mayo”, adică roșii – piure de avocado – maioneză.

Mărturisesc că am stat o bucată bună de vreme întrebându-mă ce are a face combinația asta cu cu gastronomia poporului verișor, până când cineva mi-a atras atentia că adjectivul vine de la cele trei garnituri, chipurile în culorile steagului italian. Acum stau și mă întreb de ce culoarea maionezei a fost considerată a fi albul și nu galbenul, ce, “completo rastafariano” nu suna la fel de bine?

5. Surubi cu banane prăjite

Era zece dimineața în Villa Tunari, capitala turistică a zonei boliviene Chapare, zisă și El Tropico de Cochabamba, și la terasele cu aspect dubios care mărgineau drumul principal familii de bolivieni în vacanță își înfulecau agale supa de grâu și friptura de vițel de la micul dejun. Îmi dai sosul picant, te rog?

Bucătăresele încercau care mai de care să mă ademenească la terasa ei, oferta de hălci de tot felul fiind generoasă. Neavând stomac pentru așa ceva la ore matinale, m-am oprit la o terasă unde aveau și pește. Mi-am comandat un pește local numit surubi, foarte gustos.

A venit îngropat sub o porție de banane prăjite, cartofi, yuca, orez și legume, de abia puteai ajunge la bietul animal. Nu, bolivienii nu au noțiunea unei singure garnituri. Sau vroia bucătăreasa să se răzbune pe mine pentru că nu am cerut și eu, mâncare, ca toți oamenii.

4 Responses

  1. Ioana

    Mi-ai facut pofta cu hot-dog-ul ala chilian. Si cu bananele prajite. Crezi ca poti sa-mi trimiti niste retete?

    PS: La revolutia din 1848, romanii si-au pus banderole cu steagul Frantei in semn de “we feel for you, bro”. Dar panza aia alba pe care au gasit-o era cam galbena (alb murdar). Si uite asa s-a nascut steangul Romaniei. :D Ca o imitatie improvizata a celui francez. Cred ca povestea cu maioneza din hotdog nu e departe de povestea cu steagul.

    Reply
  2. razvan

    draga ioana ineptie mai mare nu am auzit inca….ma refer la aparitia drapelului romaniei!!!

    Reply
  3. Ioana

    Draga Razvan,

    Nu stiu cu cine ai facut istoria – daca ai facut istoria – dar asta e adevarul. Ai permisiunea mea sa te duci si sa intrebi cercetatori istorici si profesori universitari sau mai putin universitari. Si daca se dovedeste ca informatia mea e falsa, atunci imi voi prezenta scuzele de rigoare.

    PS: Ce ar fi viata omului fara o mare ineptie auzita pe zi? :)

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *