Sub arcada cărămizie susţinută de stâlpi albi, parcă ieri văruiţi, înfigând furculiţa în crusta crocantă a purceluşului de lapte, mi-am dat seama că tocmai dădusem peste restaurantul perfect din Toscana.

Ca o pofticioasă ce sunt, am încercat o mulţime de localuri din regiune – de la restaurantele improvizate în livada familiei până la cele răsplătite cu stele Michelin. M-am bucurat de savoarea felurilor simple, gătite ca la mama acasă, am fost uimită de inventivitatea unor chefi tineri şi foarte talentaţi, iar uneori am fost dezamăgită de restaurantele cu pretenţii şi preţuri pe măsură. Însă nicăieri n-am găsit combinaţia de mâncare delicioasă, cu note surprinzătoare ici şi colo, plus atmosfera relaxată şi zgomotoasă, specifică locandelor italiene.

De Pepe Nero am aflat de la Letizia, vânătoare de trufe care mai e, pe deasupra, şi pasionată de gătit. Muzică pentru urechile mele de foodie :) Am poposit în casa ei la o degustare de vin şi trufe. Din vorbă în vorbă am ajuns la restaurante faine pe care le-am încercat până acum. Eu i-am povestit de gastronomia moleculară de la “The Artist”, din Bucureşti, iar ea mi-a recomandat câteva restaurante care merită încercate în San Miniato şi împrejurimi. Primul pe listă, mai sus menţionatul.

Asta se întâmpla sâmbătă şi cum mai aveam doar o zi de stat în Toscana, am hotărât să încerc prima ei recomandare. Că doar nu întâmplător s-a gândit mai întâi la Pepe Nero. Am sunat duminică după masă la restaurant şi m-am simţit cel mai norocos om de pe planetă: am rezervat ultima masă liberă.

Ca s-o spun pe aia dreaptă, văzând că e cu mulţi $$$ pe tripadvisor şi are un chef renumit, cu emisiuni pe la televizor, mă aşteptam să fie genul acela de restaurant sobru, care se ţine cu stricteţe de eticheta, are un somelier cu talangă la gât şi aproape la fel de mulţi chelneri pe câţi clienţi. Nu sunt mare fană, însă mâncare de cele mai multe ori merită încercată şi din când în când le mai trec pragul. Iar în recomandarea Letiziei aveam suficientă încredere încât să mă încumet.

Pepe Nero San Miniato

Însă din momentul în care uşile de sticlă s-au deschis automat şi am dat cu ochii de cuburile colorate, mi-am dat seama că e diferit. Diferit într-un mod foarte aproape de inima mea şi de atmosfera tipic italienească. Câţiva tineri îmbrăcaţi în negru, cărora nu le-aş fi dat mai mult de 25 de ani, gestionau întregul restaurant cu zâmbetul pe buze. Nu am observat să fie unul mai mare peste ceilalţi, cineva care să-i coordoneze. Păreau să-şi ştie foarte bine treaba şi nu stăteau locului o clipă.

Meniul a fost a doua surpriză foarte plăcută. Exceptând felurile cu trufe care sunt scumpe oriunde te-ai duce, restul mâncărurilor erau la preţuri medii, nu mari cum mă aşteptam. Iar meniurile de degustare, trei la număr, costau între 35 de 45 de euro. Şocant pentru un astfel de restaurant să poţi să mănânci trei feluri plus desert la 35 de euro. Deşi îmi făcea cu ochiul porţia de tortellini cu parmezan lichid şi trufe albe, m-am hotărât până la urmă la un meniu de degustare toscan. (cel de 35 de euro)

N-am reuşit să aflu de la ospătar ce conţine. Surpriză, mi-a zis băiatul cu par negru şi ochi blânzi. Bine, surpriză să fie, dar atunci să alegeţi voi vinul că sunteţi mai în cunoştinţă de cauză. Zis şi făcut.
 
În următoarea ora şi jumătate prin faţa mea s-au perindat:
* o porţie cu mezeluri specifice zonei şi un amestec de legume în care predomină gustul dulce de roşie

Pepe Nero San Miniato

* tortellini cu parmezan lichid şi trufe negre (da, nu mi-a venit să cred că includea felul cel mai râvnit de mine din meniul a la carte)

Pepe Nero San Miniato
* purceluş de lapte cu crustă crocantă şi legume uşor pătrunse, cu un gust delicat

Pepe Nero San Miniato
* semifreddo de rozmarin, scăldat în piureu de căpşuni

Pepe Nero San Miniato
toate udate cu un vin negru de Chianti, din producţie recentă, aromat, dar fără personalitate puternică. Deşi nu se numără printre vinurile mele preferate, trebuie să recunosc că a mers bine cu mâncarea.

Mâncare multă, nu porţii rahitice pe motiv de artă, dozată bine în timp astfel încât să poţi ajunge la final fără să plezneşti. (e şi asta o artă, cam rar întâlnită în Toscana) Atmosferă relaxată, cu muzică de fundal acoperită de zumzetul italienilor servind cina de duminică, în compania unui vin bun. Şiiii, al treilea ingredient care m-a dat gata: meniu special pentru copii, măsuţă de schimbat la baie, scutece şi şerveţele umede pentru bebeluşi la discreţie.

Pepe Nero San Miniato

E prima dată când văd un restaurant gourmet care parcă te invită să vii cu copilul. Asta în condiţiile în care, în Portugalia de exemplu, sunt locuri în care accesul cu copii sub 12 ani e interzis. A fost ultima dovadă (dacă mai era nevoie) că la Pepe Nero normalitatea se împleteşte cu savoare ingredientelor locale bine gătite oferind o experienţă delicioasă pentru întreaga familie. Jos pălăria.

Adriana a călătorit 1700 km ca să exploreze nordul Toscanei. Și #primulpas pe care l-a făcut a fost să-și rezerve biletele de avion pe Tripsta.ro

2 Responses

  1. Adriana

    :)) Stai linistit, ca asta se aplica pentru restaurantele fitoase, cu stele Michelin. In rest, e plin de copii prin restaurante. Ca si Franta, Portugalia e o tara foarte child friendly. Mult mai child friendly ca Romania.

    Asa ca daca n-ai sute de euro de dat pe mancare si nu vrei sa ai de-a face cu micutii urlatori, mai bine orienteaza-te catre alta destinatie ;)

    Reply
  2. Serban

    Hmm, nu stiam ca in Portugalia sunt asa civilizati. Ar trebui sa-i pun pe lista tarilor de vizitat cat mai curand.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *