Sub soarele Toscanei

Dupa o saptamana petrecuta alergand prin Roma cu sufletul la gura dupa locuri cat mai autentice, biserici, piete, muzee ajunsesem intr-un punct in care nu mai vroiam sa aud de Italia prea curand. Undeva, pe drum, pierdusem legatura cu tot ce e mai frumos in spiritul italian, cu pofta lor de viata, cu romantismul caracteristic (cel putin in viziunea noastra).

Peste cateva luni urmeaza sa plec intr-o noua aventura prin Italia si priveam calatoria mai degraba cu groaza decat cu entuziasm. Pana azi. 2 ore, intr-o sambata seara, un film romantic, relaxant, de weekend si problema mea s-a rezolvat in mod miraculos.

A fost suficient sa o urmaresc pe Frances cum decide, spontan, in timpul unei calatorii, dupa o serie de coincidente fericite, sa cumpere o casa in Toscana. O casa veche de 300 de ani, superba, dar - bineinteles! - in paragina. Am vazut-o reconstruindu-si viata de la zero, asa cum numai in filme se intampla, ajungand ca la final sa-si recapete echilibrul si zambetul pe buze.

Ca in majoritatea comediilor romantice, e usor sa ghicesti urmatoarea scena si, mai ales, finalul fericit. Dar pentru o seara linistita, in care-ti doresti sa te relaxezi si sa ai parte de niste peisaje superbe din Italia, e filmul ideal.

Iar finalul, dincolo de previzibil, mi-a oferit cateva cuvinte care mi-au ramas in minte. Care mi-au adus aminte de ce imi place atat de mult sa calatoresc si de ce as recomanda oricui sa o faca:

"Calea ferata peste Alpi dintre Viena si Venetia a fost construita inainte sa exista un tren care sa poata face calatoria. Au construit-o oricum, stiind ca intr-o buna zi trenul va veni. Un pas mic in alta directia si eram altundeva. Eram alta."

Drumul exista. Trebuie doar sa ai curajul sa pornesti pe el si sa accepti schimbarea.

Fotografii via wisarts.com si allmoviephoto.com