Despre starea de "orice e posibil" – un interviu cu Mihai Iordache (II)

In a doua partea a interviului intram in detalii despre cum a fost in India, despre cum se calatoreste in zone de conflict, despre cum faci autostopul in oras, despre intalnirea cu Dalai Lama. Din nou, povestim pe doua dimensiuni, dimensiunea spirituala si dimensiunea materiala.

Viajoa: Cum faceai fotografii? Daca faceai fotografii... Am inteles ca nu intotdeauna era loc de fotografii in calatoriile tale.

Mihai: Sunt atat de multe de povestit aici... Povestirea asta poate sa aiba mai multe dimensiuni: adica poate fi interpretata latura aia semnificativa si profunda, de intelegere sau poate fi interpretata latura aia comerciala, deoarece e cel mai usor de transmis. De exemplu, povestea cu fotografiile pot sa o spun in doua feluri.

Viajoa: e exact ce vreau...

Mihai: Dupa invitatia la Antena 3, am renuntat sa mai raspund pozitiv invitatiilor la interviuri pentru ca mi se pare ca se exploateaza prea mult zona de comercial, de senzational. La fel a fost si in Evenimentul, am avut articol de doua pagini, in ziua de alegeri. Daca stai sa te gandesti, e tare ca am fost pe prima pagina in ziua in care au avut loc alegeri prezidentiale in Romania, dar se exploateaza prea mult senzationalul.

Viajoa: Sa ne intoarcem la exemplul cu poze... Dimensiunea practica si dimensiunea spirituala...

Mihai: Exista un fel de boala sociala - sa facem poze. De ce facem poze? (Acum vorbeste psihologul din mine)Pentru ca, in adancul nostru, cea mai mare frica a noastra este frica de moarte – cea care sta la baza tuturor fricilor. In momentul in care ne facem o poza ne cream iluzia faptului ca aducem eternitate in viata noastra, ca suntem durabili. Pentru ca atunci cand facem o poza suntem centrati pe “cum sa arate”, pe dimensiunea de imagine, de superficialitate, uitam sa traim cu adevarat momentul. Ca si cum am trai printr-un televizor, ca si cum am incerca sa modelam realitatea, astfel incat sa corespunda ideilor noastre, intrebandu-ne si “cum o sa dea” pentru cei care o vor privi. Cat de smecheri vom arata noi, in momentul in care vom arata o poza pe care am facut-o, fie ca suntem noi in ea, fie ca nu suntem noi in ea. Si-atunci uitam sa ne bucuram, uitam sa traim cu adevarat.

Viajoa: Tocmai m-ai convins sa nu-mi iau aparat...

Mihai: Eu am aparat, pentru ca m-au convins prietenii spunandu-mi ca ar fi foarte egoist din partea mea sa nu impartasesc imagini cu ei. Plus ca acum imi sunt utile fotografiile in prezentari. O foarte mare bucata de timp nu prea mi-am facut poze. Si eram in New Dehli, de exemplu, faceam autostopul in oras...

Viajoa: In oras?

Mihai: Da, am vrut sa vad cum e sa faci autostopul in oras. Daca am facut asta in Amsterdam, de ce n-ar fi mers si in India?

Viajoa: In Amsterdam cum? Pe bicicleta?

Mihai: Nu, cu masina. Eram in mijlocul Amsterdamului si a oprit un nene, blond, nascut in Amsterdam, proprietar de bar, cu foarte multe lucruri de povestit. M-a lasat undeva pe autostrada, la iesire din Amsterdam spre destinatia mea. Deci... se poate.

Viajoa: Sa ne intoarcem la Dehli si la fotografii :).

Mihai: Vroiam sa fac autostopul catre RedFort. Opreste cineva, ma intreaba unde merg si ma lasa undeva mai aproape. Dehli e foarte mare, faci 4-5 ore prin el, lejer. Urmatorul, ma mai duce o bucata si urmatorul, la fel. Ma intreaba incotro? Eu spun RedFort si el zice: “nu merg spre RedFort, dar merg spre India Gate”. Ca tot vorbeam noi de obiective, aici intervine ideea de flexibilitate. Adica, ne propunem ceva, dar trebuie sa fim deschisi; a fost foarte frumos la India Gate, a fost superba ziua aia.

Viajoa: Apropo de planuri, cat ai stat pana la urma? Cat planuiai sa stai si cat ai stat?

Mihai: Pai ma gandeam ca poate banii imi vor ajunge pentru doua luni. Ma gandeam ca ma duc, stau si ma intorc in doua luni, ca merge repede. Cam asa, doua – trei luni estimam ca o sa dureze; 39:34 doar ca mie imi place sa locuiesc intr-o tara, sa traiesc ce traiesc oamenii aia, sa mananc ce mananca ei, sa ii simt, sa dorm ca ei, sa ma imbrac ca ei. Si pana la urma, am stat sase luni; sase luni cu totul.

Viajoa: Eram in India, in New Dehli, vorbeam de fotografii.

Mihai: Dap, in cele din urma am ajuns la RedFort si am zis, hai sa fac o poza. Si ii dau aparatul unui indian, il rog sa imi fac o poza. Intuitia mea mi-a spus sa nu fac asta. I-am dat aparatul, a cazut din mana lui... si s-a spart. De-atunci am inceput sa ma incred si mai mult in intuitia mea. (42:30)Dupa episodul asta, eram intr-un autobuz amarat, gandindu-ma la ce-am facut, intrebandu-ma daca sa-l repar, daca am bani sa-mi iau altul... Eram la inceputul calatoriei, n-ajunsesem inca in Nepal. In timp ce stateam eu asa gandindu-ma la pierderi si la ce lectie importanta este lectia pierderii, autobuzul este tras pe stanga foarte rapid, brusc. O gramada de politisti si militari se reped in autobuz, insfaca un musulman cu barba si cu o geanta foarte mare in care... era o bomba. Era perioada atentatelor, perioada in care explodau autobuzele in India. Si, imi zic: “Uite, frate, eu imi fac probleme de aparat si astia dau cu bomba in autobuzul meu!”

Viajoa: Cred ca asta se pune ca raspuns la care a fost cea mai dificila experienta din aceasta calatorie...

Mihai: Nu..., n-a fost. Era sa fiu impuscat.

Viajoa: Unde? In Iran?

Mihai: Nu, in Kurdistan. In Iran am fost in inchisoare. In general, cum ieseam dintr-o tara, eram fericit. Mai putin India, din India am plecat cu inima rupta. Cand am iesit din Pakistan eram linistit (iesisem din teritoriile tribale), am intrat in Iran si in aceeasi zi eram in inchisoare; cand am iesit din Iran eram asa de fericit..., yey, merg spre Turcia... bum! era sa fiu impuscat.

(46:10) Ideea e ca suntem fericiti privind spre viitor, incercand sa cream asteptari. In ce iti povestesc eu se vede cum viitorul ne surprinde... interesant. Ma bucur totusi ca eu cream asteptari pozitive, pentru ca societatea ne invata sa ne cream asteptari negative; suntem tot timpul tristi, ne uitam in jurul nostru si vedem fete suparate, chinuite. Eu reuseam sa creez asteptari pozitive foarte puternice; veneau de la sine.

Viajoa: Spuneai ca nu recomanzi autostopul. De ce?

Mihai: Pentru ca, in general, oameni mai teribilisti aleg sa faca asta; oameni care vor sa demonstreze ceva, oameni care au nevoie de imagine si nu sunt dispusi sa priveasca suficient inlauntrul lor. In loc sa privim spre interior si sa ne rezolvam micile sau marile probleme, preferam sa ne cream alte imagini despre noi, iluzii. Am intalnit foarte multi autostopisti care fac asta pentru acelasi motiv pentru care oamenii isi cumpara caini frumosi sau masini de lux. Si-atunci nu mai e nicio diferenta la nivel de motivatie intre cineva care isi cumpara o masina scumpa si cineva care face autostopul.

Viajoa: Ok, si-atunci tu de ce faci autostopul? Spune-ne si asta... ca sa nu confuzam cititorii.

Mihai: Putem sa facem autostopul atunci cand am privit putin in oglinda, cand nu mai facem asta ca sa demonstram ceva. E vorba de “starea de orice e posibil” pe care eu am inteles-o deja si in care doar existam, o verificam. Am facut autostopul ca sa demonstrez ca orice e posibil pentru fiecare dintre noi, fara a fi mimetici. Orice e posibil in momentul in care cautam inlauntrul nostru, gasim nevoia noastra si o urmam. De-asta acum tin prezentari despre “Autostop pentru pace si suflet” si ma gandesc ca “orice e posibil” se traduce pentru unul din tinerii care privesc in a avea armonie in familie, in a ajunge la o facultate si tot asa...

Viajoa: Scriai pe blog ca visul in calatoria asta era sa faci autostopul prin zone de conflict. Pana la urma asta s-a indeplinit, nu-i asa?

Mihai: Da, ideea a fost sa ma duc prin zone de conflict, dar nu sa ma duc sa ma sinucid. Nu intrebam “unde-i conflictul?” ca sa ajung fix in mijlocul lui. Am trecut prin zone de conflict, dar am avut grija de securitatea mea. Ideea era sa trec prin zone de conflict, cu pace in suflet. Nu m-am dus sa pun capat conflictului, ci m-am dus sa intalnesc oameni cu pace in suflet, chiar in mijlocul conflictului. Iar conflictul se intampla pentru ca cineva n-a inteles ceva, se intampla la un nivel mai inalt. De exemplu, cel mai bine m-am simtit intr-o zona talibana. In tribul pashtu am fost cel mai bine primit. “Tali” inseamna “student al Coranului”, iar noua ni se prezinta ceva total diferit. Intram in geopolitica acum, dar ce ni se spune la BBC sau CNN despre lucrurile acestea, n-are nicio legatura cu realitatea.

Viajoa: Cum au fost oamenii? Ce te-a impresionat la oamenii de-acolo?

Mihai: Am gasit oameni minunati peste tot. Ne limitam daca spunem ca oamenii din tara X sunt mai nu-stiu-cum decat oamenii din tara Y. Oamenii sunt putin diferiti in zone turistice si isi folosesc traditia mult prea mult pentru a obtine bani. Uita contactul cu ei insisi sau contactul cu naturalul si autenticul. Atunci cand ne centram asa mult pe material uitam de noi, uitam de legatura cu noi insine, de bucuria de a trai. In general atasamentele(dependentele de orice) cer intotdeauna mai mult...

Viajoa: Cum a fost intalnirea cu Dalai Lama?

Mihai: Acuma-s foarte multe excursii organizate ca sa-l vezi pe Dalai Lama. Atunci nu erau si eu mi-am propus sa ma intalnesc cu Dalai Lama si i-am scris, i-am povestit, am incercat sa stabilim intalniri. Pana la urma secretarul lui mi-a raspuns pozitiv si m-a invitat sa merg la un curs pe care il tinea Dalai Lama.

Viajoa: Si cum a fost?

Mihai: A fost... dragut. Dalai Lama e Dalai Lama. Energetic se simte, invatatura lui e buna, e o sarbatoare in templu. Stateam intre un calugar care tocmai fugise din Tibet si o alta calugarita convertita la budism. Erau multe povesti si era o alta lume. Lumea pe care o vedem in filme cu manastiri budiste chiar exista, atata timp cat filmul nu e comercial si transmite traire si substanta .

Viajoa: O poveste care te-a marcat in calatoria asta?

Mihai: In afara de cele cu pericole? Sunt multe povesti si e destul de greu sa diferentiez. Cea mai tare e cea in care am plecat si am facut, din nou, autostopul pana in Istanbul, ca sa prind avionul. Se numeste “Plecarea Re-loaded” si o gasesti pe blog. Acolo e povestita cu starile pe care le aveam atunci, acum as denatura un pic povestea.

Viajoa: Chiar... ultimul tau post de pe blog ne ameninta ca o sa mai scrii...

Mihai: Da... o sa mai scriu, dar sunt implicat in multe proiecte si la scris ajung mai greu. Sunt destul de structurate povestile, am inregistrari audio, trebuie doar sa le trec pe hartie.

Viajoa: Am inteles. Spune-mi care e urmatorul vis?

Mihai: Nu exista vise. Exista doar lucruri pe care le faci sau nu le faci. Atunci cand spunem vis, l-am pus deja intr-un sertar – e un vis, l-am pus departe. Nu, visul e aici si acum! Daca stam si cream prea multe vise, riscam sa traim in iluzii. Visul meu e sa iubesc in fiecare zi toti oamenii pe care ii intalnesc... si fac asta. De-asta, nu visez sa ajung in America de Sud. Eu plec maine daca vreau, am lucrat deja pentru asta, se intampla.

Viajoa: Cum faci asta? Ce se intampla cu toate lucrurile pe rol in momentul asta? Le inchizi?

Mihai: Da, am responsabilitatea lucrurilor stabilite. Eu vorbeam mai devreme de relatia cu visul. Daca nu e palpabil, daca nu vedem clar pasii pe care ii avem de facut, il transformam intr-o poveste nemuritoare. Da, visez sa ajung pe Kilimanjaro, dar pentru asta trebuie sa vad de ce am nevoie, trebuie sa ma antrenez. Daca zic “vreau sa ajung in Brazilia” e o chestie foarte departe. In momentul in care incep sa ma gandesc la ce am nevoie zic: bilet de avion, de unde il iau, cum fac rost de bani. Si am impartit visul in segmente. Apoi ma gandesc cum impart fiecare segment mare in altele mai mici si ajung la cel mai mic pas pe care il pot face in directia aia. Creierului ii este teama de lucrurile mari, grandioase sau lungi. In schimb, daca ii dau creierului ceva mic, un pas mic, se pune pe treaba, functioneaza. Daca vedeam povestea in termeni de “Nepal - Europa”, nu stiu cum ar fi fost.

Viajoa: Mai aveam o intrebare legata de calatorie... Cum ai trecut peste toate mesajele negative, cele in care ti se spunea “n-ai sa poti...”?

Mihai: Mesajele nu erau ale mele. Erau de la prieteni, cunoscuti... Poate fi considerata nebunie, dar eu stiam deja ca e posibil. Eu n-aveam nimic de demonstrat. Daca as fi avut dubii in privinta asta, nu s-ar fi intamplat. Daca stateam sa ascult toate povestile, le luam asupra mea. Ori... ele nu erau ale mele, mesajele negative erau ale celor care mi le spuneau. Fiecare dintre noi vorbim despre viata noastra, niciodata nu vorbim despre altii. Ei proiectau lucruri asupra mea, asupra calatoriei mele. Si n-am stat sa ascult ce imi spuneau, pentru ca in interior stiam ca se va intampla. Pe tot parcursul calatoriei, am simtit ca acolo trebuia sa fiu.

Viajoa: Frumos. Multumim de poveste! Spune-ne ce proiecte mai ai tu? Cu ce-ti ocupi viata intre calatorii?

Mihai: Proiectul de care ma ocup acum este “Greenside-Out!”, proiect finantat cu sprijinul Comisiei Europene in cadrul programului Tineret in Actiune. “Greenside-Out!” este un curs de formare provocator, organizat in cooperare cu Cerebra (Bosnia Hertegovina), Centrul pentru Dialog Intercultural (Macedonia), Sole (Spania), Insight-Outside (Slovacia), Altero (Serbia) si C.A.D.D.R.U. (Romania).

Proiectul isi propune sa ii formeze pe tinerii participanti in ideea de Educatie Verde (educatie de mediu) si sa le dezvolte aptitudini, cunostinte si atitudini fata de conservarea si dezvoltarea durabila a mediului. Gasiti mai multe detalii aici.

Viajoa: Foarte fain! Multumim din nou ca ai acceptat invitatia noastra si te mai asteptam!