Mihai Barbu: "Eu chiar îl iubesc pe Doyle!"

[Citeste prima si a doua parte a interviului cu Mihai Barbu]

Andreea Chebac: Cum ai ales traseul ?

Mihai Barbu: Mie nu-mi place să plec şi să mă întorc pe acelaşi drum. Şi dacă o să te uiţi pe hartă, o să vezi că cel mai simplu, adică cele mai puţine vize, din România până în Mongolia este dacă treci prin Ucraina şi Rusia. După care m-am gândit: mă, eu nu ştiu când mai ajung pe acolo cu motocicleta. Am vrut să ajung în cât mai multe locuri, ăsta mi-a fost scopul.

AC: Cum ai făcut cunoscută vânzarea de km ?

MB: Pe un forum de motociclişti, doar acolo. Şi s-au vândut toţi km în două săptămâni. Era mişto că mă şi îndatorase treaba asta. Adică m-am trezit cu km vânduţi şi după aia glumeam cu prietenii: bă, acum tre’ să plec, că vreau, că nu vreau, tre’ s-o tai.

AC: Când îţi planificai călătoria, la ce lucru te gândeai cu teama, că s-ar putea întâmpla şi să te ….

MB: Poţi să opreşti întrebarea aici, pentru că exact aşa făceam şi cu prietenii mei care întrebau „Da’ ce faci dacă …”. Ăsta era răspunsul pe care mi-l dădeam şi mie dacă creierul meu începea să întrebe „dar dacă”, pentru că altfel nu plecam. De asta spun că nu e curaj, pur şi simplu nu m-am gândit la ce ar putea fi rău. Ok, la două chestii m-am gândit care ar fi putut fi rele: se putea strica motocicleta, prin urmare mi-am luat un sac de piese şi de scule şi mă puteam „strica” eu aşa că mi-am luat nişte medicamente şi am avut grijă să mă protejez. Atât, în rest chestii de astea: arme de autoapărare, spray paralizant, cuţit, n-am avut.

AC: Cum au fost ultimii 500 de km ?

MB: Ultimii 500 de km despre care scriu sunt km de la Istanbul la Vama Veche şi acolo spun că ultimii km de la Vama Veche la Bucureşti îmi permit să mi-i dau mie şi sunt km despre care nimeni n-o să ştie niciodată nimic. Aşa că …..

AC: A avut loc o întâlnire cu toţi cumpărătorii după ce te-ai întors ?

MB: Sunt cam greu de strâns toţi cumpărătorii, dar am făcut o chestie din asta când le-am dat pietricica şi ce aveam eu să le mai dau. Dar sunt vre-o trei cumpărători pe care nici nu i-am cunoscut. Unul e un tip din altă ţară … Eu le sunt dator oamenilor ăia, ei sunt responsabili că această călătorie există. Mie mi se par nişte super-oameni pentru faptul că au crezut în asta. Eu, îţi spun sincer, că dacă aş fi văzut un asemenea anunţ, nu ştiu dacă aş fi cumpărat km.

AC: Ce a fost altfel decât te aşteptai în călătoria asta ?

MB: În afară de drumurile din Mongolia şi Tajikistan … Poate dorul a fost mai mare decât mi-l imaginam eu. Dorul ăsta pe care eu îl aveam în plan. Dar am spus înainte de a pleca de acasă că n-o să mă las condus de dor, adică dacă tre’ să stau două zile undeva pentru că oraşul e foarte frumos şi tre’ să-l văd, o să stau două zile. Şi întra-adevăr, am făcut chestia asta, dar stăteam două zile în locul ăla, mă plimbam prin oraş, şi nu-l vedeam. Ultima mie de km a fost o inconştienţă. Eu 840 de km într-o zi n-am mers nici măcar cu maşina. Şi să faci o asemenea tâmpenie, că tâmpenie se cheamă, cu motocicleta, nu e bine.

AC: Ce ai învăţat din călătoria asta ?

MB: Asta o să te invit să citeşti în ultima scrisoare. Şi îi invit şi pe cititorii bookblog si viajoa să citească în ultima scrisoare, dar după ce citesc toată cartea, să nu treacă direct la ultima scrisoare. Am zis tot acolo.

AC: Ai mai face-o o dată ? Si dacă da, ai face-o la fel ?

MB: Aş face-o la fel, dar sunt nişte chestii la care mă gândeam pe drum şi la care nu am un răspuns. Spre exemplu: nu regret faptul că n-am mai avut alt motociclist cu mine, dar mi-ar fi plăcut să am cu mine iubita. Însă au fost bucăţi multe de drum în care efectiv eu mi-am văzut moartea cu ochii, de 10 ori pe zi ne vedeam faţă în faţă şi mă gândeam: ce bine că nu mai am pe cineva cu mine să-i mai port de grijă.

AC: Te-ai simţit liber călătorind singur, pe motocicletă un drum atât de lung ?

MB: Da! Cam asta e motociclismul în primul rând, cam asta simţi. Liber înseamnă că puteam oricând să întorc motocicleta şi să vin acasă.

AC: De când te-ai întors Doyle a necesitat reparaţii capitale ?

MB: Încă mai are nevoie de reparaţii după drumul ăla. Dar merge. Eu spun că am o relaţie cu această maşinărie şi nu o dată au fost cazurile când el a luat damege-ul în loc să-l iau eu. Chiar recent am avut un accident cu el: ne-a trosnit o maşină. Şi culmea: maşina îndoită, Doyle al meu îndoit, între maşină şi Doyle era piciorul meu care n-a avut nici o vânătaie.

AC: Ai privit altfel România când te-ai întors acasă ?

MB: Nu mă recunosc zicând cuvintele astea şi nu mi-aş fi imaginat niciodată că o să le zic, dar după patru luni de mers atât de departe, nu poţi să vezi decât o Românie frumoasă când te întorci.

AC: Cum ai ales perioada în care să pleci ?

MB: Era legat de climă. M-am gândit că o să plec în iulie când e cald aici şi o să merg prin Siberia unde, teoretic, ar trebui să fie un pic mai frig iar în Mongolia în august ar fi perfect. La întoarcere, când credeam eu că s-o lăsa frigul, să vin pe o rută mai sudică. Numai că nu m-am gândit că e la 4500 de metrii şi trebuia să traversez în Tajikistan nişte pasuri montane. Mă îndreptam spre Tajikistan şi vedeam mulţii în faţă care erau albi. Slavă Domnului, erau albi, dar doar munţii, trecătorile erau ok.

AC: Să spunem că eu aş vrea să plec mâine în Mongolia cu motocicleta, ce ar trebui să ştiu ca să aibă succes drumul meu ?

MB: Eu ţi-aş spune că este mai uşor decât îţi închipui. Să nu-şi fie teamă. Pentru mine cred că a fost un super-ingredient faptul că mi-am impus să nu mă gândesc niciodată la nimic rău.

AC: Dacă ar fi să adresezi mulţumiri speciale, cui ai mulţumi ?

MB: Lui Doyle. Chiar îl iubesc pe Doyle ! Eu nu vând motociclete. Probabil că la 70 de ani o să am 7 motocicletă în garaj.

Sursa foto