Pe Eugen Cristea il stiti cu totii. Om de teatru si televiziune, cantaret si compozitor, autorul cartii “Vanzatorul de zambete” si mare iubitor de calatorii. Si pe Vlad Dulea ar trebui sa-l stiti pentru ca are o voce extraordinara, e o persoana deschisa care se incapataneaza sa vada doar ce e frumos in oameni si, nu in ultimul rand, are la activ cateva calatorii foarte interesante.

M-am bucurat foarte mult ca au reusit sa-si rupa o ora din timpul lor pentru a sta la o poveste despre calatorii, mai ales ca acum sunt in plina pregatire a unui concert umanitar despre care Vlad spune ca e acel gen de concert in care te implici 100% si pui atat de mult suflet incat nu mai iese altul ca el. Asa ca nu trebuie ratat.

Inainte de a trece la interviu va mai spun ca puteti sa gasiti mai multe informatii despre concert pe site-ul Trupei Atelier si sper sa ne intalnim joia asta la 20:00, la Gradina de Vara Casa Latina pentru a-l sprijini pe Vladut.

Ce fel de calatori sunteti?

Vlad Dulea: Inrait. Ies in fiecare an, imi planific un concediu de doua – trei saptamani. Cel mai mult a fost o luna, in luna de miere, in Italia.

Eugen Cristea: Ma identific cu ce a zis Vlad. Mai mult decat atat, el probabil ca nu a vrut sa spuna acest cuvant, dar eu il spun: bolnav. Chiar sunt bolnav de calatorii si-mi place sa descopar noi culturi, noi universuri. N-ai ce sa faci, trebuie sa folosesti mereu aceleasi cuvinte: noi culturi, noi universuri, de-astea.

Vlad, ai pomenit de Italia si stiu ca ti-a placut la Positano. Pentru ce l-ai recomanda celor care citesc acest interviu?

Vlad: Stii cum e? Mi-am dat seama, din ce spun oamenii in general, ca fiecare se simte bine in diferite locuri in functie de anumite combinatii: aer, culori, relief si asa mai departe. Parerile sunt foarte diferite. Eu m-am simtit foarte bine acolo, e un loc pe sufletul meu. Nu stiu daca pot sa-l recomand pentru ceva anume. E un oras romantic, marea are o culoare absolut fabuloasa, iar toate casele sunt facute pe stanca si parterul e cel mai inalt nivel. Cand intri intr-o casa sau la receptia unui hotel, ca sa ajungi la camere trebuie sa cobori, nu sa urci.

Positano

Eugen: Ca ai amintit de sud, am batut Italia si ca tur, dar prin specificul meseriei am avut si o alta bucurie acolo. Am fost invitati la un festival de teatru in Sicilia. Am ajuns la Napoli, am traversat stramtoarea Messina, de acolo am fost preluati cu un tren, dupa care cu un autobuz pana intr-o localitate care se numea Caltabellotta. Ei si aici spectacolul a avut loc in aer liber si erau platoul, scena, in spatele scenei era un munte, iar in fata abrut si case in stanca. Deci erai intre prapastie si munte. Ce mai, o amintire de neuitat.

Eram cinci persoane intr-un microbuz si cand am ajuns in centrul acestei localitati, prima data m-am uitat cu mare atentie in jur pentru ca am avut impresia ca se filmeaza. Erau balcoanele cu rufe intinse intre ele, vedeam niste (ce sa-i faci, asta e realitate) babe imbracate in negru care parca erau niste ciori si la carciumita de acolo era plin de barbati in pantaloni negri, pantofi negri si camasa alba. In clipa in care am coborat din microbuz, si bineinteles ca au simtit imediat ca nu suntem de-acolo, s-au ridicat toti de la mese si se uitau fix la noi. Am zis, bun, acum o sa vina la noi si o sa inceapa sa traga. Pana la urma ne-au intrebat cu ce ocazie suntem pe-acolo si multi chiar au venit si la spectacol.

Iar in materie de orase preferate, am doua pe lumea asta care sunt pe un ultra ultra prim loc si care n-au nimic de a face unul cu celalalt. La egalitate de puncte: New York cu Venetia. Despre Venetia am zis ca e un oras care nu exista, iar New York-ul…aveam noi o cantareata de muzica lautareasca, Romica Puceanu, care mai pleca prin turnee pe-acolo si cand a fost intrebata: “Coana Romico, cum e New York-ul?”, iar ea a zis: “Draga, New York-ul e…New York”.

Cernauti

Care a fost cea mai placuta amintire din calatoriile voastre?

Vlad: Intreaga calatorie in Italia pentru ca a fost una deosebita. Ne-am suit in Fiestuta noastra mica si am pornit cu ea la drum, la cateva zile dupa nunta. Stiam ca avem o luna de zile in fata si n-aveam nimic planificat. Am avut doar doua cazari rezervate. Am facut primul popas la Viena, a doua zi de dimineata am plecat in Germania unde am stat la niste prieteni si aveam de ajuns in Italia, la Bellagio. Pentru ca drumul era lung, am zis ca ar fi bine sa avem cazarea asigurata sa nu stam sa cautam.

Ca veni vorba de Bellagio, e un loc foarte misto, pe lacul Como. Am de acolo si o amintire interesanta. Urma sa fie prima noastra noapte dupa nunta, impreuna, singuri si ne cumparasem o sticla de Lacrima lui Ovidiu despre care stiam noi ca e mai speciala. La Bellagio am ajuns la 22:25. Mi-aduc aminte ora pentru ca la Neuschwanstein am ajuns pe la doua – trei dupa-amiaza. Am vrut sa-l si vizitam si am sunat acolo unde aveam camera rezervata, sa intrebam pana la ce ora putem sa ajungem. Ne-a spus ca la 10:30 pleaca si asa se face ca am alergat pana acolo. Ne-a prins si o ploaie torentiala, iar norocul nostru a fost ca erau foarte multe tuneluri pe drum. In tunel nu era apa asa ca puteam sa bagam 120 la ora, iar cand ieseam afara mergeam cu 70 – 80. Am ajuns la 22:25, tocmai cand omul stingea luminile si se pregatea sa plece. Ne-a zis “Ati ajuns la fix!”. Ne-am cazat, era superb, se vedea lacul Commo din micul nostru balconas si am zis ca e momentul sa deschidem vinul. Dar cu ce? N-aveam desfacator. A fost fabulos, n-am descoperit nici un desfacator asa ca am renuntat pentru a doua zi, n-a fost chip s-o desfacem.

Positano

Tot din aceeasi calatorie, mai am o amintire foarte placuta legata de o coincidenta fericite. O singura data am dormit in masina. Incercam sa ajungem in Modena venind din zona cu Spello – Assisi, vizitasem Perugia seara tarziu si vroiam sa ne apropiem cat mai mult de Venetia. Asta se intampla in ultimele zile de vacanta. Pana atunci tot vazusem pe drum autogrill-uri si eram curiosi cum sunt. Am oprit, am mancat si va dati seama ca fiind 12 noaptea, dupa o zi de umblat si o masa copioasa m-a apucat somnul. N-am mai vrut sa conduc, eram efectiv obosit, asa ca am ramas in parcare. Partea misto cu dormitul in masina a fost ca, a doua zi, pe lumina, am observat in fata masinii noastra un panou publicitar mare pe care scria Muzeul Ferarri. Eu eram fan, obsedat, si nu-mi venea sa cred: ce-i asta, unde e, cum?? Era in Maranello, la vreo 10-15km de locul unde ne aflam, asa ca n-am mai mers la Modena ci la Maranello si am stat acolo o zi. Ca sa vezi ce bine e sa n-ai nimic planificat dinainte.

S-ar putea sa te intereseze si:

• Despre “mitocanul roman la lucru” si alte povestiri cu Eugen Cristea si Vlad Dulea (II)