Perdida en el corazon de la grande Babylon - Ciudad de Mexico pe stomacul gol

Pentru cine nu e la curent cu metropolele din America Latină, Ciudad de Mexico nu are tocmai reputația unui loc sigur. Povești cu răpiri, atacuri, jafuri și tâlhării apar în mod constant când faci un minim de cercetare despre oraș, și după ce ai auzit câteva horror stories de genul ăsta, începi să îți pui și alte probleme decât cum va fi vremea în perioada în care vei fi acolo.

Sfaturile găsite pe Internet și cele aflate de la puținii prieteni care fuseseră acolo erau cam la fel: să nu iau niciodată un taxi pe stradă, să nu mă prindă 9 seara în oraș, să-mi las Rolexul și bijuteriile scumpe acasă. Of, cam greu o să-mi fie o săptămână fără colierele cu diamante, dar ce nu face omul pentru a nu fi răpit și ținut într-un beci cu gândaci în așteptarea răscumpărării! Și să fiu cu ochii-n patru.

Iar ca zone de evitat? Păi, ar fi cam multe de enumerat într-un oraș care se întinde pe mai bine de 60 km de la nord la sud și 40 km de la est la vest, fără a socoti suburbiile. Oricum, pentru siguranță, să nu mă aveturez în locurile pe care nu le găsesc pe harta turistică.

Ok. Recomandări de bun simț. Ușor de urmat, o să fac chiar așa, nu mă sperie pe mine un oraș, nu?

***
“Uite, aici suntem pe Paseo de la Reforma”, îmi explică Andrea, gazda mea, “mergi drept înainte pe strada asta vreo doi kilometri, pe urmă la dreapta și ajungi în centrul istoric. Te descurci tu.”
…
“Îhî, îi răspund după un timp fără convingere, și... cum ajung înapoi acasă?”
“Bună întrebare! Poți lua metroul până la Etiopia sau metrobusul până la Xola.”
“Ăăăăăă...” Sunt vizibil dezorientată. Sau intimidată, casa Andreei nu e pe harta turistică și mi-e cam frică să iau metroul de una singură în Ciudad de Mexico și nici nu știu de acolo unde s-o iau, așa că Andrea continuă: “Sau poți lua taxi-ul, uite aici un număr de telefon.”
Dar suntem în plină intersecție, s-a făcut verde și mașinile din spate claxonează, nu e vreme de explicații aprofundate. Cobor din mașină rapid, ne facem cu mâna reciproc și Andrea demarează în trombă. Hasta luego!

Ok. Să recapitulăm. E prima mea zi în capitala Mexicului, oraș de doar 22 de milioane de locuitori, și eu tocmai am fost lăsată singură într-un loc pe care nu-l pot localiza încă pe hartă, dar care știu că e pe undeva, aproape (mă rog, relativ) de centru. Bulevardul e lat, cu zgârie-nori și palmieri, chioșcuri cu mâncare și statui de bronz, geme de lume, roiuri de mașini gonesc și ocupă toate benzile, și eu... pe acolo. Hmmmm, cum era cântecul ăla, perdido en el corazon de la grande Babylon? Aia mi-s.

O pornesc înainte, urmând indicațiile Andreei, cu ochii-n patru și inima cât un purice. Nu am nici un peso la mine, dar parcă mi-e teamă să scot de la bancomat. O fi sigur pe aici, n-o fi sigur? Bulevardul nu pare neapărat periculos, dar, cum să vă zic fără să par rasistă, oamenii sunt mai... ei bine, puțin mai închiși la culoare. Și deocamdată habar n-am ce înseamnă asta. Oricum, proasta reputație a orașului mă copleșește, și mă decid să găsesc un bancomat prin centru.

Trei sferturi de oră și câțiva kilometri mai încolo, ajunsă în Zocalo, piața centrală de la ei, unde e și cadetrala, mă opresc, rememorez drumul până acolo, mă uit în jur, și îmi zic: proastă decizie! Am nimerit din lac în puț. Dacă lumea de pe Paseo de la Reforma îmi părea un pic suspectă, apăi de cei de aici ce să mai zic! Băieți gelați, fete îmbrăcate vulgar, tâmplari care își ofereau serviciile, șamani, vânzători de casete piratate, militanți împotriva guvernului, bărbați costumați în indieni, șoferi de bicitaxi, comercianți stradali, lume pestriță și colorată, zgomotoasă, iar media de pigment pe centimetru pătrat de piele mai mare. Clar nu m-aș aventura să retrag bani din bancomat nici aici. Și totuși sunt pe harta turistică!

Mi s-a făcut un pic foame, dar ignor senzația și îmi continui plimbarea, alegând să dau o tură prin spatele catedralei. O iau pe o stradă aglomerată, unde abia aveai loc să pui piciorul; no, îmi zic, aici atenție la hoți de buzunare, și dau instinctiv să mă asigur că portofelul mi-e în siguranță, până când îmi aduc aminte că n-am un sfanț în el, deci problema e rezolvată și înaintez cu încredere.

Două străzi mai încolo, încep să mă treacă toate apele. Și nu doar de la căldură. După îmbulzeala din Zocalo, aici străzile sunt aproape pustii, murdare, trotuarul crăpat, toate obloanele trase, și pe ici pe colo câte o mașină veche și plină de praf e parcată în fața vreunui depozit dărăpănat. Trecătorii mă fixează îndelung, încetând conversația când trec prin dreptul lor, și din spatele câte unei uși scorojite simt perechi de ochi urmărindu-mă. Ceva în aer îmi creează senzația de pericol iminent.

Stânga-mprejur se cheamă, cred, mișcarea pe care o fac, și țâșnesc ca din pușcă înapoi înspre Zocalo. Măcar acolo e mai multă lume! Ajunsă după câteva minute, mă refugiez în catedrală, și mă așez pe o bancă să mă adun. N-am pățit nimic, dar nu știu dacă datorită norocului sau dacă am fost doar paranoică. Și tot nu ieșisem de pe harta aia turistică! Dau să mă ridic, dar cineva mă cheamă.
“Do you speak English?” aud.
“Yes”, răspund eu relativ circumspectă, cine mă întrebase era o fată, arăta a turistă occidentală.
Oare, dacă nu mă deranjează, n-am putea să ne plimbăm împreună prin oraș? Ea e canadiancă, tocmai a sosit în oraș și... i s-a făcut frică de ce vede în jur, parcă nu vrea să se plimbe singură pe aici. Uuuf, DA, ce bine!

***

Seara ne despărțim. Are avion. Profit și eu de prezența ei să-mi retrag ceva pesos din bancomat. Și rămân din nou singură. În Ciudad de Mexico. De data asta cu sarcina incomodă de a ajunge acasă, într-un loc misterios care se cheamă Colonia Narvarte, și care nu apare pe harta mea, peticul ăla de hârtie care-mi servește nu doar să nu mă rătăcesc, ci și să mă agăț de o vagă senzație de siguranță, care delimitează zona mea de confort. Să chem un taxi, să iau metroul, să chem un taxi, să iau metroul, să chem...

Dar stai. De ce să chem taxi-ul? Pentru că mi-e frică în metrou după ce am văzut cum e prin oraș? Nu. Nu pot să aplic prezumția de vinovăție indiscriminatoriu asupra tuturor oamenilor pe care îi văd, să presupun că sărăcia lor e automat sinonimă cu delincvența. E impractic și lipsit de respect. Da, știu că Ciudad de Mexico e un loc periculos, dar asta înseamnă doar că probabilitatea ca niște lucruri urâte să mi se întâmple e mai mare, însă rămâne o probabilitate și nu o certitudine.

Așa că iau toate precauțiile care-mi vin în minte, stau cu ochii-n patru, suport cu stoicism lumea cum se uită insistent la mine pentru că arăt diferit.
Și cobor în pasajul de metrou.