Crezi ca n-ai ce vedea pe valea Jiului?

Pentru că nu mai fusesem niciodată pe valea Jiului, am zis să profit de simpozionul organizat de Universitatea din Petroşani şi să mai trec în agendă câteva locuri prin care am trecut.

La Petroşani am mers cu trenul, de la Bucureşti. Drumul a fost destul de plictisitor până în Târgu Jiu, singurii care mi-au atras atenţia fiind nişte maci roşii în mijlocul câmpului. După Târgu Jiu, relieful a început să se schimbe; cea mai impresionantă bucată din drum a fost defileul Jiului. Calea ferată a trecut prin multe tunele, peste poduri şi viaducte, şoseaua şi Jiul se “împleteau” în jurul nostru, fiind când pe partea stângă, când pe dreapta, munţii erau superbi, era o privelişte cum de mult nu am mai văzut.

Petroşani nu este un oraş spectaculos, nici deosebit de frumos, dar este micuţ, curat şi destul de bine îngrijit. Mi-a lăsat o impresie plăcută.

Surpriza pregătită de organizatorii simpozionului a fost o excursie pe valea Jiului, în Ţara Hațegului. Cum nu mai fusesem niciodată, eram nerăbdător să văd ce mă aşteaptă. Am plecat din Petroşani dimineaţa, iar prima oprire a fost la Santamaria-Orlea (sau Sântămăria Orlea, am auzit ambele variante), la una din cele mai vechi biserici din spaţiul Românesc, din secolul al 13-lea.

by Zoli Fazekas

Biserica este foarte veche şi nu a fost restaurată de multă vreme, dar probabil că tocmai asta îi da un aer aparte, de monument. Privind biserica te simţi ca şi când te uiţi la o carte veche, fragilă, cu care trebuie să te porţi cu grijă că să nu o distrugi. Impresia este accentuată şi de scara fragilă şi îngustă din lemn pe care se urcă în turn. Scara este (ca şi la Gura Humorului) cel mai înfricoşător loc din biserică, cu trepte din lemn, înguste, înalte, şi, bineînţeles, fără balustradă. Singurul lucru de care puteai să te ţii când urcai scările era o bară metalică verticală pe perete, care era, după cum ne-am dat seama în cele din urmă, paratrăsnetul (bine că era soare afară).

Ce m-a surprins în biserică a fost lipsa catapetesmei (peretele cu icoane ce desparte altarul de naos). Nu ştiu dacă aşa e în toate bisericile reformate-calvine sau doar aici, dar lipsa ei ne lăsa să vedem altarul, unde pe masă era steagul Ungariei (!).

by bpbp Brian Petersen

Următoarea oprire a fost la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Capitala Daciei, Sarmizegetusa a fost distrusă după cucerirea de către romani, care au construit o nouă capitală la 60 de km de cea veche, Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Aici, un arheolog (care purta o sapcă cu CISCO Systems!) ne-a făcut turul sitului arheologic şi ne-a descris cu atât de multe detalii cum arăta cetatea în vremurile ei bune, încât puteam să ne imaginăm clădirile şi drumurile pietruite. Ruinele sunt destul de bine păstrate şi încă se mai fac săpături (în limita fondurilor). Ceea ce m-a dezamăgit a fost faptul că o parte a ruinelor se află pe terenuri particulare, ale localnicilor din jur. Nu ar fi normal ca statul să ia măsuri şi să cumpere terenurile pe care se află o parte importantă a istoriei lui, sau măcar să îşi exercite dreptul de preemţiune la vânzarea unui teren?

by voiky_c

Cu pietre din Ulpia Traiana Sarmizegetusa aveam să ne întâlnim la Biserica Sf. Nicolae din Densuș, care a fost construită în secolul al 13-lea cu materiale din ruinele fostei capitale a Daciei romane. Biserica e foarte mică şi are un aspect mai ciudat. Se pare că pe locul unde a fost construită biserica a fost iniţial un templu dacic, închinat lui Zamolxis, care după cucerirea romană a fost distrus şi în locul lui a fost construi un templu roman pentru zeul Marte. După retragerea trupelor romane, templul a devenit biserică creştină. Deşi sunt mai multe ipoteze despre istoria bisericii, cert este că ea a fost construită peste ruinele unei clădiri din secolul 4 şi a fost construită în mai multe etape, ultima fiind în secolul 13.

Următoarea noastră oprire, Castelul Corvinilor este, după părerea mea cel mai impresionant castel din România. Mult mai vechi decât Peleşul, mai mare şi mai bine întreţinut decât Bran-ul, castelul este destul de cunoscut şi în străinătate. Datorită aspectului şi a condiţiei bune în care se află, castelul a fost folosit în multe filme şi reclame (ultimul a fost Transylmania). Într-o cameră încă se mai poate vedea o amfora mare, care deşi ar fi trebuit să fie de piatră, este din carton, recuzită din timpul filmărilor.. În jurul castelului s-au format numeroase legende, pe care un ghid de la castel va fi încântat să le povestească. Impresionant este şi podul de lemn de la intrarea în castel, cel mai mare pod de lemn pe care l-am văzut până acum.

Ultima oprire la întoarcerea spre Petroşani a fost peştera Bolii. Numele ei vine de la familia Bolia, care a avut proprietăţi de păduri şi pământ în zonă. Peştera este una dintre cele mai mari din Transilvania, şi se află chiar la intrarea în Petroşani dinspre Deva. De puţin timp, peştera a fost amenajată, iluminată şi acum se vizitează în mod constant. Este chiar o zonă cu o acustică deosebită, unde se ţin concerte. În peştera Bolii au fost filmate câteva secvenţe din “Inelul Nibelungilor”.

Am părăsit zona cu amintiri plăcute, cu imagini frumoase și cu gândul de a reveni și altădată.