Cum să nu ajungi în Târgovişte - I – Dimineaţa lui Vasco da Gama

După 4 ore de somn, la cinci a.m., mă simt proaspăt şi nerăbdător de drum. Ca un elev conştiincios, mi-am făcut ghiozdanul de cu seară. Nu-mi rămâne decât ritualul de dimineaţă – toaleta, îmbrăcarea cu echipamentul, verificarea triadei acte-bani-chei, urmată inevitabil de căutatul cheilor prin toată camera, găsirea cheilor, rugăciunea, căutatul cheilor din nou, adăugarea sandvişului de drum în pachet, găsirea cheilor din nou. Trag aer în piept şi ridic cu oarecare efort topcase-ul în care am îngrămădit toate cele. Încui şi cobor tropăind cinci etaje – am luat chingile? Trusa cu scule? Aparatul foto e pe umăr, da... Cheia de rezervă? E şi ea…Încărcătorul de la mobil? Parcă l-am pus... De fiecare dată, gânduri. Vin în avalanşă, noroc că nu durează mult. În vreme ce străbat, aplecat într-o parte (of, iar am pus prea multe în topcase – eu şi dacă merg până în Berceni, parcă plec în India), cei 100 de metri până la locul unde mă aşteaptă Duţa, gândurile dispar. Rămân doar cu o stare - dorinţa, nerăbdătoare şi liniştită (da, la mine se poate...), de a pleca şi de a călări prin locuri pe care încă nu le-am văzut. Devin un pic mai conştient de tot – de răcoarea dimineţii, de păsările fără somn, de copaci şi - mă, să nu uit - de faptul că trebuie să opresc să alimentez la OMV-ul din Militari. În fine, pentru a risipi ambiguitatea şi gândurile de şagă ale cetitorilor, trebuie să spun că dra. Duţa e numele de alint al alb-albastrei mele Honda Transalp 600, japoneză pur-sânge, în vârstă de 21 de ani (2 cilindri în V, răcire pe lichid şi 50 de căluţi cu care unii au dat roată globului pământesc). Îi dau husa jos, îi zic bună dimineaţa, tankbag-ul magnetic cu harta se lipeşte de rezervor, topcase-ul face ţac pe suportul lui (bre, deşteaptă invenţie), mă sui în şa şi cobor lin mai la vale, unde să nu deranjez vecinii cu somnul firav.Nebuna de Maila vine şi se gudură şi, ca de fiecare dată când plecăm la drum, oricare dintre noi, schelălăie de parcă ar vrea să îi fac loc pe ghidon, să vadă şi ea ţara. Cu şocul un pic tras, Duţa se trezeşte din somnul metalic şi începe să toarcă de parcă nici n-ar avea atâţia kilometri la bord încât să fi putut înconjura cel puţin o dată Ecuatorul. Verific luminile (mă, şi am zis că îndrept suportul ăla pentru semnalizarea stânga spate), îngrămădesc şi husa în topcase, îmi pun tacticos geaca, cagula, mănuşile, casca şi mai verific, pentru a mia oară, dacă actele sunt la locul lor şi buzunarul e închis. Încalec iar, opresc şocul, dau câteva acceleraţii de probă, ambreiajul, viteza I, gata, am plecat. Bariera, bordura, o frână-două de încălzire, semnal dreapta, au revoir! Bucureştiul e răcoros şi prietenos, prind primul semafor abia la vreo 6 kilometri de la plecare, pe la Gorjului. Semne bune.

Merg la Pucheni în interes de serviciu, ca să zic aşa şi nu altfel. Pucheni e o comună în nordul judeţului Dâmboviţa, la vreo 30 de kilometri de Câmpulung Muscel. Ca să ajungă de la Bucureşti la Pucheni, oamenii merg pe DN 71 Bucureşti – Târgovişte şi apoi pe DN 72A Târgovişte – Câmpulung. Drum bun, curăţel, vreo 120 de kilometri. Dar cum nu mă interesează prea mult distanţa cea mai scurtă dintre aceste două puncte din spaţiul carpato-danubiano-pontic, o iau, conform planului îndelung perpelit cu harta în braţe, pe autostradă. Autostrada – iar, aproape ca în fiecare dimineaţă! – e învelită într-o lumină roz, fină, nemaipomenit de frumoasă, pe care probabil numai tiriştii o cunosc mai în detaliu. Răsare şi soarele. Eu merg înfipt, ca un om care are multe de făcut pe ziua de azi, lăsând în urmă TIR-uri, camioane şi o Skoda cu număr de Bulgaria, din care mi s-a părut că mi-a zâmbit o fată frumoasă.

La Găeşti, fac dreapta, ies de pe autostradă. La intrare, de cu dimineaţă, târgoveţi cu vrute şi nevrute, de la pepeni la leucoplaste. În oraş, lumea roieşte, inclusiv pe carosabil. Ajung în centru mergând domol, fac stânga în direcţia Leordeni şi merg merg merg, cât pe aci să şi ajung acolo. Harta e imprecisă, drumurile care mă interesează pe mine sunt nemarcate pe şosea, dar mă salvează instinctul. Întorc la o mică intersecţie pe lângă care trecusem în viteză şi schimb direcţia către nord, pe unde plănuisem să trec, în drumul meu ocolit spre Pucheni. La Valea Mare, nu ştiu cum se face că drumul cu asfalt se mută în dreapta, iar în faţa mea numai pietriş. Zice Silviu-n gândul lui: lasă, mergi înainte, către nord, că vei ajunge unde trebuie. Şi am ajuns. În capul satului, unde începe fâneaţa. Prinprejur, pustiu. Mai merg, zicându-mi că pe aici plimbare de fără rătăcire nu se poate. Prind din urmă un ţigan tânăr cu o căruţă. Îl întreb dacă pe drumul ăsta ajung la Ludeşti. Se uită lung la mine, de parcă l-aş fi întrebat dacă mai e mult de mers până la Helsinki : “Nu e pe aici, trebuie să întoarceţi”. Întorc, ce să fac – probabil ăsta e unul dintre drumurile înfundate, marcate pe harta mea cu un firicel alb şi subţire. Mă întorc la asfalt şi mă ţin după el. În jur au început să apară mici dealuri, păduri şi semne incontestabile ale civilizaţiei – chioşcul cu şaorma în mijlocul nu ştiu cărui sat…

Am chef de o pauză. Mă decid să opresc când ajung în Ludeşti, un sat mai mare de pe drumul pe care sunt acum (DJ 702a). În stânga, văd un deal pe care pasc nişte văcuţe. Îmi zic că e un bun prilej pentru mine să îmi dau geaca şi armura jos (în care deja fierb), să beau o gură de apă de la vreo fântână, să mănânc un sendviş, iar Duţa să facă cunoştinţă cu omoloagele ei organice. Văd o ulicioară, fac stânga, mai am fix un pic până la dealul cu pricina, când înainte îmi răsare un mândru muntişor de... gunoaie aruncate pe gârlă. Şi brusc îmi trece cheful – de salutat văcuţe, de sandviş, de contemplare şi alte minuni. Ne oprim, îmi dau straiele jos şi casc ca prostul gura la deşeuri. Mă răcoresc un pic, dar nu-mi mai arde de stat în vecinătatea acestei miniGline.

O vaca de neatins

Mă întorc, las minunea în urmă şi ţin drumul drept. Drum care, după ce mă plimbă printre sute de case părăginite din care ies pirande colorate, ţigani burtoşi şi puradei în cucul gol, urcă frumuşel şi mă duce într-o pădurice răcoritoare, cu curbe strânse şi gropiţe, de nu ai fi dat o sută de drumuri la Cheia pe ea. După ce mă joc un pic pe serpentine şi trec printr-un... crater din mijlocul drumului, trag pe dreapta să respir un pic şi să fac o poză la a suta bornă albă pe care o găsesc în judeţul ăsta pe care l-aş declara, fără scrupule şi fără originalitate “Judeţul bornelor nescrise”. Şi în vreme ce mă mir de aşa bună administraţie rutieră, apare pîc-pîc o Dacie din care iese un nene într-o cămeşoaie lălâie care se recomandă a fi pădurarul (da, dar unde ţi-e costumul? Unde ţi-e puşca? Unde ţi-e frunzuliţa de stejar?) şi mă întreabă, nu pe un ton extrem de prietenos, la ce fac poze. Îi răspund franc : la bornele albe. (În fond, ce poate fi mai banal decât un marţian care vine de la Bucureşti până în pădurile Dâmboviţei să facă poze la borne albe?!) Nu pare prea convins, aşa că schimb vorba şi-l întreb unde merge drumeagul pe care suntem. – Păi mai aveţi un pic şi ajungeţi în Târgovişte...

Padurice

Cuuuum, Târgovişte?!? Păi ce să caut eu în Târgovişte?! Adică să-mi închei expediţia aşa de repede? Cum ar fi fost, adică, să plece Vasco da Gama pregătit pentru ani întregi de mers pe mare şi după numai două zile să intre în vorbă cu un delfin care să-i zică : No, amu, domnu’, mai aveţi numai un pic de mers şi ajungeţi în Portugalia, dacă o luaţi pe aici! Nu vreau la Târgovişte. Întorc, iar crater, iar serpentine, iar legiuni de rromani, fac dreapta şi o iau înspre nord, în sărăcia Scheiului de jos. Drum întins, pe uliţă bătucită, îmi place de mor, merg printre fâneţe şi plantaţii, Duţa parcă e o bărcuţă iar eu, am mai spus mai sus, sunt Vasco da Gama de Dâmboviţa. Văd o troiţă şi mă opresc. De fapt, cel care a făcut-o n-a făcut o troiţă, ci o căsuţă din lemn, dar pentru Iisus Hristos, să nu-L bată ploaia. Iar omul care a pictat crucea i-a făcut lui Hristos răstignit mâini ca nişte aripi. E veche tare căsuţa, au năpădit-o buruienile şi urzicile.

Casa Domnului cea mica

În jur, cosăşime cât cuprinde, pace multă. O fântână cu o cumpănă mare şi un măr văratec din care iau vreo şase fructe. În vreme ce clefăi la merele lăsate probabil pentru drumeţi, mă rup din meditaţia rurală în care m-am cufundat şi dau un telefon (orişicât, e ceva să te întrebe omul ce faci şi tu să zici: - Măăă, uite, tocmai sunt între Scheiul de Sus şi Scheiul de Jos, cerul e senin, în jur cântă cosaşii, iar eu stau între un măr, o fântână şi o troiţă şi îmi place la nebunie. Prin Bucureşti, totul bine?). Gata, trebuie să merg mai departe înspre Scheiul de Sus şi apoi încă 10 kilometri spre Cândeşti pe un drum ca un firicel de aţă albă pe hartă. Trebuie să mă aştepte ceva tare frumos…

Undita mare