Cum să nu ajungi în Târgovişte - II - 1 cal > 50 cai

...Acum, depinde şi ce înţelege fiecare prin frumos. Curând au apărut casele, asfaltul nicăieri. Numai un pietriş umejor, împodobit când şi când cu băltuţe noroioase. Şi drumul urcă, urcă şi se îngustează, se lăţeşte, după bunul plac. Sunt din ce în ce mai circumspect că ăsta e drumul cel bun, trec printr-un râu – vruuuum!, îi trimit în gând bezele dlui Soichiro Honda pentru că Duţa trage la fel de bine şi pe nisipul şi pietrele din apă şi cu un nătărău călare pe ea, iar urc, traversez un podeţ de lemn (cam imprudent, totuşi, sunt aproape 300 de kile care trec peste nişte scândurele de brad) şi ajung în ... Ţara Mlaştinilor. Mai întâi sub formă de fleşcăieli mâloase micuţe, pe care le poţi ocoli chiar cu o maşină mai fâşneaţă, apoi din ce în ce mai late şi mai puţin prietenoase. Nu-i vorbă, că mi-s voinic şi plin de curaj. Trec prin câteva, sunt bine, Cândeştiul e aproape. Câţiva kilometri de vrumvureală prin aşa loc, câţi nu m-ar invidia... Numai că smârcurile astea se agaţă de Duţa şi o fac grea de tot, mai ales că nu mă încumet să le tai în viteză ceva mai mare, pe urmele căruţelor. Încerc şmechereşte să ocolesc pe una pe margine, unde văzusem nişte şomoioage de fân şi mă pomenesc că trag în gol. Roata din spate sapă în noroi, 4000 de turaţii, 5000, 6000. O iert. M-am blocat. Cobor cu emoţii, încerc să o împing (crezându-mă probabil Superman, dat fiind că Duţa are vreo 200 de kile la gol, nemaipunând la socoteală benzina, bagajele şi noroaiele groase care împodobesc anvelopele). Nişte băieţi cu o căruţă mă întreabă dacă am nevoie de ajutor. Nu mă declar învins – mersi, mă descurc! – ca şi cum aş fi împingător profesionist de Duţe prin noroaie. Ei dau din umeri şi merg mai departe, uitându-se dacă nu cumva cad de pe loc peste ea (ceea ce nu e chiar imposibil). Transpir porceşte, mai împing, mai răsuflu. Vine un nene singur, cu altă căruţă şi mă întreabă acelaşi lucru. Cedez şi îl rog să împingem văcuţa pe o fâşie subţiratică de pământ mai tare. Reuşim. Mă întreabă unde mă duc, de viteza maximă a Duţei, de cât mai costă “una de asta” şi apoi îmi zice că drumul până la Cândeşti e din ce în ce mai prost. Mă sfătuieşte, dacă vreau să întorc (şi cam încep să vreau) să nu o mai iau prin noroi, ci să ies de pe drum pe un deluşor mic, cu iarbă multă, ca să nu mă mai împotmolesc. Îi mulţumesc, îi urez sănătate, ce om bun, ce sfaturi pertinente. Îmi dau jos armura şi casca, mai respir, mai fac o poză, las motorul să se răcească un pic. Am sentimentele amestecate – bucuria că n-am căzut şi că am fost ajutat de oameni, o oarecare vinovăţie că am băgat-o pe Duţa prin locuri pe care nu cred că a plimbat-o Ovidiu, care a ţinut-o ca în cutie (îmi pare rău, doctore, promit că o fac lună când ajung la Pucheni), împăcare că totuşi Duţa cam pentru aşa ceva a fost concepută, nu pentru plimbări în tenişi pe bulevardul Magheru...

Scheiu de jos Highway

Lafaiala in noroi

Gata, e bine. Îmi pun iar echipamentul, start, viteza întâi şi mă opresc fix în prima băltoacă, adâncă şi scârboasă ca o gură de iad. Dacă aş fi luat-o cu forţă, aş fi trecut prin ea, dar parcă nu mai am curaj. Adio meditaţii rurale şi curaj de explorator, vreau să ies din noroi. Cândeştiul e departe. Şi cum stau eu şi nu mă gândesc la nimic, apare un băiat tânăr cu altă căruţă. Trece prin noroiala aia ca pe Calea Victoriei, se uită la mine un pic amuzat, în vreme ce eu îmi dau seama că, da!, trebuie să fie un miracol ca 1(unul) cal (de fapt, iapă) putere să treacă cu atâta nonşalanţă pe lângă acei 50 de cai pe care îi ascunde Duţa sub carene. Opreşte un pic mai încolo, o împingem, iese mai uşor, mă întreabă de consum, îmi zice că are şi el scuter, dar motocicleta mea chiar i se pare mare… Îi zic că o să mă întorc, o să iau pe deluşorul ăsta de aici să evit noroaiele… NU! îmi zice el, vezi că e ditamai şanţul la nici 10 metri. - Şi n-am pe unde să-l ocolesc? – Nu. Trebuie să o iei pe unde ai venit. Nu prea îmi vine a crede – urc pe sus-numitul deluşor, merg un pic şi, Doamne!, dau de un tranşeu uriaş, adânc, abrupt, perfect mascat de ierburi, în care s-ar fi blocat lejer orice gipan, d-apăi văcuţa mea. Cobor, îi mulţumesc din suflet omului, îl întreb cum îl cheamă (Mărin), duminică îi pun o lumânare pentru ajutor şi sfaturi. Îl salut, întorc destul de greu. Am trei băltoace maaari înainte. O să o iau pe urmele căruţelor, recunoscându-le supremaţia. Mărin nu pleacă, vrea să vadă cum plec eu. Păi uite aşa – prima baltă e floare la ureche - micuţă şi alunecoasă. Ies cu bine. Vezi, Mărine, că nu sunt chiar aşa prostănac? A doua – la fel, nu are atâta mâl, dar în compensaţie, e destul de adâncă, apa îmi sare până aproape de genunchi. Vezi, Mărine, vezi, ce făceai tu acuma cu scuterul tău? Mai e a treia mare de noroi – viteza întâi, accelerăăăăm, dansăm un pic, gata, am ieşit şi din asta. Dau să pun piciorul jos şi să deschid sticla de şampanie, numai că, din cauza pământului care e mai jos decât credeam, Duţa îşi aminteşte brusc că are multe kile şi se lasă greoaie, cu un zgomot pe care îl urăsc, pe partea stângă. Nu pot să o mai ţin şi o las să se scalde un pic în noroi. Vasco de Dâmboviţa e în plin naufragiu. Din barca lui curge un firicel de benzină pe la buşonul rezervorului, aşa că nu-i rămâne decât să apese pe butonul de oprire de urgenţă, probabil singurul lucru înţelept din ultimele două ore. Mărin vine şi mă ajută să o ridic. Pagube mici spre deloc – topcase-ul s-a murdărit de noroi, la fel şi geaca legată de şa, semnalizarea stângă e şi mai îndoită, nimic serios. Mai stăm de vorbă un pic, să-şi revină Duţa (eu, ciudat, nu sunt deloc agitat...). Hai să vedeeem – start. Duţa – dâr, dâr, nimic. One more try – la fel. Mda, nu mai sunt aşa de zen, deja îmi imaginez cât de interesant ar fi să mă care Mărin cu căruţa cu motocicletă cu tot. Parcă şi văd cum m-ar filma cu telefonul un băiat din sat şi aş ajunge pe youtube, oricine m-ar putea găsi dacă ar căuta pe net tag-ul “cel mai prost motociclist”... Şi cum mă gândesc eu aşa, îngerul meu păzitor, probabil şi el sătul de atâtea pauze, îmi şopteşte la urechea dreaptă: - Silviule, blegule, butonul pentru oprirea de urgenţă e încă pe OFF, aşa cum l-ai lăsat. Pune-l, te rog, pe ON, că ne prinde aici Judecata de apoi. Da, dom’le, uite ce prostie… Comut urgenţa pe RUN, îi dau iar start şi, Evrika! (sau ce o fi zis Vasco da Gama după ce şi-a peticit pânzele) - Duţa începe să cânte refrenul ei în patru timpi, de parcă nu s-ar fi scăldat ca o purcică în şomârdoalele Scheiului. Îl salut pe Mărin, îi mai mulţumesc de douăzeci de ori, încalec şi pe aci mi-e drumul. Drumul înapoi, adică. Podeţul, gârla, băltoacele care oricum nu au cum să mă facă mai murdar decât sunt... Merg destul de tare - astfel sătenii vor avea impresia că nu sunt un %¤&¤%"![=?#=)!! care s-a împiedicat în primele bălţi mai serioase, ci un viteaz motociclist care a scărpinat cele mai abrupte dealuri ale lor şi acum se duce să toarne un kil de vodcă în el, ca să sărbătorească evenimentul...

***

Dar parcă tot nu vreau să ies la strada mare Târgovişte-Câmpulung. Ar însemna să mă întorc mult-mult (sau aşa mi se pare mie) şi apoi să ajung prea repede. Undeva trebuie să fac la stânga (tot pe un drum subţirel şi alb, dar am promis Duţei că nu ne mai plimbăm prin aşa noroaie), ca să ies la Drăgăeşti şi apoi să merg paralel cu şoseaua principală vreo 30 de kilometri. Până atunci însă, trebuie să găsesc o fântână, că m-am stafidit de tot. Într-un final, apare şi fântâna. Şi odată cu ea, şi Alexandru...