Cum să nu ajungi în Târgovişte - III - Copii mici şi oameni mari

Doamne, ce bună e apa rece de fântână, mai ales după ce te-ai copt ca un pui la rotisor. Îmi vine să mă arunc cu totul în ea. Nu o fac – o dată pentru că nu îmi place pneumonia, şi a doua, pentru că în spatele meu stă Alexandru, care m-a văzut oprind şi a ieşit degrabă din curte. Alexandru are 11 ani, e scund, grăsuţ, sănătos, cu ochi frumoşi, vorbeşte cu “Dumneavoastră” şi e tare curios. În câteva minute epuizează toate amănuntele esenţiale despre Duţa - capacitate cilindrică, număr de cai-putere (măi Alexandre, eu când eram de vârsta ta nu ştiam exact nici pe unde se pune benzina la Dacie. Sau dacă Dacia nu cumva funcţiona şi cu motorină la fel de bine… Generaţia viitoare e deja pregătită pentru hypertehnologie, e clar), preţul achiziţiei, viteza maximă şi apoi, pe rând : de unde accelerez, de unde schimb vitezele, cum acţionez frânele şi semnalizarea. Răsuflu uşurat când văd că nu are de gând să mă întrebe despre cuplu, unghiul cilindrilor şi vâscozitatea uleiului. Ca să nu pară că eu sunt ăla supus la tornada de întrebări, contraatac şi eu periculos : - Şi tu ce vrei să te faci când vei fi mare? Alexandru dă din umeri – Nu ştiu. Îmi vine să-i zic: - Cum adică nu ştii? Me-ca-nic mo-to, dar nu vreau să-i pecetluiesc destinul. În fond, şi eu mă visam cofetar când eram mic. După ce mă conving că, slavă Domnului!, are şi puncte slabe – nu le are cu geografia, deci nu ştie să mă îndrume unde vreau eu să ajung, îi urez să-şi ia şi el motocicletă (zice că-i e frică, dar îi surâde ideea banditului), îmi spune frumos “drum bun” şi plec cu multă băgare de seamă, să nu fac paradă de nimic – nici de demaraje în trombă, nici de zgomote în plus. N-aş vrea să creadă Alexandru că a merge pe motocicletă înseamnă decolări şi flăcări pe toba de eşapament.

Până la urmă, găsesc şi drumul dorit. După mlaştinile de la Scheiu, drumul cu pietricele de la Butoiu pare un fel de Champs Elysées. Urcă frumos peste dealuri, îmi face poftă să opresc un pic, să mai fac o poză.

Poza:

Odihna la Butoiu

Oricum, am făcut iar o nefăcută. Nu am ieşit la nici un Drăgăneşti, pe drum secundar, am ieşit la Dragomireşti, unde nu-mi rămâne decât să fac dreapta şi să ies exact pe ... Târgovişte-Câmpulung. Asta e situaţiunea, o fi tot îngeraşul la mijloc, nu mă mai abat pe nicăieri. După atâtea coclauri, Duţa mănâncă asfaltul ca pe jăratec. Ţăranii care vând legume la marginea drumului îmi amintesc că nu am mâncat cam nimic de dimineaţă. Oricum, nu sunt departe. Aş ajunge şi mai repede dacă nu aş prinde din urmă un convoi de maşini care merg ţintă la Pucheni (aveam să aflu un pic mai încolo – la Pucheni e sezon de nunţi. Cel puţin una pe weekend până prin toamnă). Pucheni nu e la drumul mare, trebuie să faci dreapta la Malu cu Flori şi de acolo te aşteaptă un adevărat montagne-russe de vreo 8 kilometri. Anul trecut, oamenii de aici au fost izolaţi timp de o săptămână din cauza unor alunecări de teren. În ciuda pogorârii lui Emil Boc pe aceste meleaguri ca să dea sfaturi şi asigurări de refacere a infrastructurii, drumul e, pe alocuri, praf. Dar nu prea ne pasă - pe un asemenea traseu, nu ne bat nici o sută de căruţe de-ale lui Mărin la un loc. Maşinile-convoi rămân în urmă, mulţumiiiim domnu’ Boc. Ajung în centru, unde mă aşteaptă deja colegii, uit de imperativul mâncării şi beau cu nesaţ dintr-un Ciucaş. Am ajuns cu bine.

***

Pucheni. Vedere dinspre Varfureni

Cui îi place să declame de la oraş că satul a murit, să meargă la Pucheni. Acum, nu zic că n-au plecat destui prin ţările mai calde la buzunare, dar am văzut nuntă cu muuuulţi invitaţi în mijlocul comunei, încă destui tineri gură-cască pe şosea, apoi, duminică, biserica plină cu băbuţe care cântă voiniceşte slujba de la cap la coadă şi târg unde se adună oamenii din toate cătunele apropiate şi stau, nene, la poveşti, urechi şi răbdare să ai, că afli toate de pe lume. Centrul se transformă ad-hoc într-o mare poiană a lui Iocan. Şi, ca în orice poiană a lui Iocan, se adună personajele. Iar Pucheniul nu duce lipsă de personaje – cum probabil nici un sat din ţara asta nu duce lipsă, dar, vezi nenorocirea, nici unul nu are cont pe facebook.

Pentru Manu -  şi pentru mine, personajul-cheie al Pucheniului a fost părintele Georgică. Ne întâlnim accidental pe stradă la ora 3. Ne ia la o “scurtă plimbare” care durează cam până pe la 8 seara. E tobă de carte părintele Georgică, a stat vreo 4 ani şi pe la Bucureşti, pe la Unirii, dar i s-a acrit repede de josnicia oraşului şi s-a întors aici, unde scrie, citeşte şi povesteşte – “Păi eu, la Pucheni, am plai”, ne spune cu mândria imbatabilă a omului care are o fâşie de pământ care-i garantează independenţa. Apoi nu ştiu cum îşi întoarce vorba şi ne face un mic comentariu critic la un fragment din Omul recent al lui Patapievici, pe care îl invalidează cu argumente teologice.

Părintele Georgică e cunoscut şi iubit în sat. Se plimbă cu aer socratic şi, când îl salută oamenii şi-l întreabă ce mai face, el le răspunde : - Ce să fac? Bani! Apoi ne lămureşte: -Aşa le câştig atenţia. Dacă numai la asta le e gândul, numai la bani... Complimentează gentilom nişte băbuţe, iar băbuţele se transformă în domnişoare şi zâmbesc pe sub batice. Ştie multe părintele Georgică, ca orice om al satului - că numai la oraş se cere “specializare”, la sat dacă vrei să trăieşti cum se cuvine, trebuie să ştii de toate. Inclusiv medicină naturistă – “Unde stai mai multe, Dumnezeu îţi pune plantele de care ai nevoie. Uite la nevastă-mea - a apărut în curte rostopască, exact ce-i trebuie pentru boala ei”. Pentru “carburatoare”, ne recomandă hrean cu miere – “ce sanatorii, ce policlinici!...”. Ne duce la cea mai frumoasă casă din sat – a fost a părintelui Radu. Casă cu pereţi de piatră, te miri de ce frig o fi putut ţine şi cum a trăit 100 de ani, şi umbla numai desculţ şi în cămaşă spaniolă. Era om tare părintele Radu, avea de gând să meargă şi în Grecia fără încălţări. Casa e, într-adevăr, o splendoare, gândită de gospodar cu minte trainică, ar ţine o mie de ani dacă ar avea cine să o mai întreţină. Dar nu mai are cine. O să cadă şi ea curând. Ne roagă să-i facem o poză în pragul casei. Lui Manu îi iese o poză de premiantă.

Parintele Georgica

Foto: Manuela Boghian

Ne oprim apoi pe o bancă în centru şi personajele apar ca din pământ. Apare nea Tomiţă, care are 78 de ani, coseşte bine mersi, are cămaşă curată, vestă, ochi albaştri limpezi şi spatele drept-drept. A băut un pic, ne urează de treizeci de ori sănătate şi arată cu degetul înspre cer, indicând direcţia din care vine sănătatea. Vine clătinat un pic şi nea Luţu, poetul satului, slab, ţigănos, fumător înveterat, cu părul lins şi privire pătimaşă. A băut mai mult decât nea Tomiţă, dar cui îi pasă. E blând, ne priveşte ca pe copiii lui şi ne invită pe la el să ne citească poeziile. Îl întreb cum crede el că era Eminescu, pe care îl venerează. Îmi răspunde distrat: “Păi cred că era un tip aşa, mai mărunţel”… - Nu, nu, zic, mă refer la caracter, la felul lui de a fi. Nea Luţu se opreşte, pregătindu-mă pentru sentinţa definitivă: “Domnule, Eminescu era un buldozer!”. Exegeţi contemporani, scoateţi, vă rog, o foaie de hârtie. Mai vin şi nea Petrică cu încă un nene, să-l numim X şi poveştile încep să curgă. Aflăm despre nea Vică – campionul de virilitate al regiunii, care a îngropat cinci neveste şi a iubit şi la 90 de ani; nea Petrică povesteşte despre cum avea nea Vică nişte cai care nu numai că ştiau drumul singuri de la Târgovişte până la Constanţa, dar mai opreau şi la intersecţii în oraşe, apoi cum l-a pus nea Vică să mâne caii şi s-a culcat şi apoi a adormit şi el în căruţă şi caii au cotit şi i-au dus, ca taximetriştii când vor să te chelească de bani, pe ocolite, spre Geamăna. Se sare apoi la politică, subiect pe care nenea X, mai băut decât toţi nenii la un loc, îl expediază crâncen : - Păi să vină vreunul, dom’ne, aici să ia din pensii, că bag cuţitul în el! – În cine, domnule? îl întărâtă părintele. Nenea X stă un pic pe gânduri şi apoi decretează războinic, nediscriminatoriu: - În cine o fi! Cineva îl salută pe părinte cu “să trăiţi, părinte” şi părintele ne spune că mai are mult de trăit, că i-au făcut buletinul valabil până în 2065. Aşa i-au scris pe el. Nea Petrică se sperie : - Aoleo, păi mie, când l-am înnoit, mi-a tras linie... Părintele îl linişteşte ghiduş : - Ei, păi asta înseamnă că tu te duci în curând... Toată lumea râde în hohote, inclusiv cel condamnat. E atâta viaţă în sat încât moartea e subiect de anecdote. La vreo două zile, ne întâlnim cu o pereche de bătrâni frumoşi care au făcut de curând nunta de aur. Pe mine mă ia gura pe dinainte: - Nunta de argint, nunta de aur şi apoi? Bătrâna îmi răspunde zâmbind cuminte, a pace: - Ei…şi apoi nunta de moarte…

Ne despărţim seara cu greu, cu sute de saluturi şi strângeri de mâini, şi de poet cu promisiunea că-l vizităm într-o seară să ne citească poeziile. Pe părintele îl voi găsi a doua zi la cârciumă, citind din… Rabindranath Tagore şi discutând despre Einstein şi părul lui cu un nepot de-al său, care profită că nu sunt însoţit de Manu şi îmi zice câteva bancuri deocheate, altminteri foarte bune. Poiana lui Iocan pare o simplă şedinţă de partid pe lângă talk-show-urile incendiare din Pucheni.

Tagore

Tagore & Tuica

Ne ţinem de cuvânt şi poposim într-o seară pe la domnul poet. Toată căsuţa e plină cu flori de tei uscate, ce vrei mai eminescian de atât? Nea Luţu îşi scoate averea dintr-o pungă – hârtii îngălbenite, scrise de-a valma, drept, pe lung, pe lat, în diagonală. Ne-a avertizat că sunt poezii-trăznet, el a fost prieten cu Gheorghe Tomozei (al cărui nume îl poartă şi biblioteca din sat) şi a stat la masă cu Dinescu cum stă cu noi acum. Vede greu, se chinuie la fiecare vers, privirea nu răzbate bine prin ochelarii legaţi cu sârmă. Vreme de o oră ne recită poezii de dragoste, de despărţire, de tristeţe, pe unele de două ori, pe altele de trei. Mă simt total incapabil să analizez critic vreuna. Nu ştiu dacă sunt bune sau proaste, de fapt nici nu mai ştiu exact ce e aia poezie - nu am văzut om care să creadă mai mult în ceea ce a scris şi a simţit. Cuvintele parcă îi sunt smulse din carne. Se poate ca asta să fie de fapt poezia, nu ştiu...

Manuscrisul lui Luţu

Poetul Luţu Corbeanu

Plecăm după o oră pe uliţă. Îl lăsăm în prag, într-un ocean de fericire, cu poeziile şi florile lui de tei. E plin Pucheniul de oameni grei de cuvinte nespuse şi, în mod sigur, noi nu i-am cunoscut pe toţi. Să-l vezi, spre exemplu, pe colonelul Preda, care a părăsit oraşul pentru a se muta în cele două căsuţe bătrâneşti, numai din lemn, piatră şi pământ, cu „sală” (adică prispă), lângă care şi-ar mai face una, ca să fie ca o carte cu cotorul în sus. Colonelul are zmeură la poartă şi are de gând să scrie o monografie a comunei. Şi are de gând ca, peste două săptămâni, când o să fie naş de botez în sat, să se îmbrace în costum popular. Cere permisiunea doamnei Preda, care ezită totuşi în faţa unei asemenea provocări. După oră, întrebarea e repetată, iar doamna Preda se gândeşte că le-ar sta încă şi mai bine dacă ar veni amândoi îmbrăcaţi în straie tradiţionale. Îmi pare rău că nu putem asista la ceremonie... Ar mai fi şi familia Mihăescu, unde am băut o vişinată de casă, cum să zic eu, ameţitoare... Ai lui Mihăescu stau sus pe deal, pe drumul care duce înspre Râu Alb. Acolo au o panoramă de care nici un om sănătos la cap n-ar putea fi altfel decât fascinat. Toni Mihăescu, care îţi poate ridica o casă de la temelie până la acoperiş, ne spune că ar fi putut şi el să se ducă, să se facă şofer de TIR, cum au făcut atâţia alţii, dar nu poate : Nu pot să plec. Când mă uit pe geam şi văd “cizma” aia de la izlaz şi dealurile, nu pot să plec. La Mihăescu în curte sunt trei familii – cei bătrâni şi copiii lor căsătoriţi, care au şi ei copiii lor. Stau cu toţii dimpreună şi se vede de la o poştă că le e tare bine aşa. Când am ajuns la ei, cei mici se răcoreau în jacuzzi:

Cadă diving

Pucheni Spa

Iuli

Apoi au început să facă concurs de ţinut respiraţia. Iuli, fata, e mai mare decât Alexandru şi îl bate constant. Drept urmare, puştiul începe să trişeze, prefăcându-se doar că se afundă în apă. Infracţiunea e imediat descoperită de vigilenta echipă de arbitri formată din vărul său, mama sa, Manu şi cu mine. Conflictul e aplanat printr-o bălăceală straşnică. Sunt frumoşii copiii Mihăeştilor – neastâmpăraţi, sănătoşi, veseli şi au un haz nebun. Cine ştie, dacă ar fi plecat, dacă n-ar mai fi fost “cizma de la izlaz” pe care să o vadă în fiecare zi, poate ar fi semănat şi ei cu zecile de mii de copii crescuţi în incubatoarele oraşelor, aproape să se plictisească de viaţă înainte de o începe.

De altfel, Pucheniul e un rai al kinderilor simpatici. S-ar putea scrie pagini întregi despre Mariusică, grăsunaşul ambalat într-un tricou cu Steaua şi vorbăreţ ca un crainic TV, care aştepta vaca şi pentru că nu avea ce face, s-a pus să ne cânte cântecele lui de la grădiniţă. Sau despre Claudiu, care are o surioară, un ATV (să se fi cunoscut el cu Alexandru, micul mecanic, să vezi schimburi de experienţă între specialişti) şi, cu asta chiar m-a făcut mat, o sanie cu volan, lucrată de tatăl lui. Îmi dau seama cât de faină trebuie să fie iarna, pe uliţele alea în pantă din Pucheni. Şi ştie se uite la cameră Claudiu ăsta, ceva de speriat:

Copil frumos

Rider on the storm

Sau despre Remus, cu ochi negri şi cu porumbeii lui...

Remus cu porumbel

...şi sora lui, Tania, care are aşa un chipşor, că bag mâna în foc că o să-l viseze la un moment dat toţi băieţaşii enumeraţi mai sus, deocamdată ocupaţi cu activităţi mai importante, ca fotbalul şi cu datul pe sania cu volan. Au să crească şi ăştia micii din Pucheni şi cred că mulţi au să se căsătorească în sat, unde, dea Domnul!, au să îmbătrânească frumos, precum părintele, nea Petrică, poetul şi alţii care or mai fi fost mititei şi acum nu mai sunt. Şi dacă o fi să plece, măcar au unde să se întoarcă atunci când li s-o acri de blocuri, praf şi asfalt, precum colonelului (colonel, care, la despărţire, ne-a anunţat oficial că ne aşteaptă în toamnă la un cules de prune - despre care presupun că nu va putea să nu fie prelungit cu un after-hours cu ţuică locală...)

***