Dupa cutremur : L’Aquila (I)

- Nu e nimic de vazut acolo, dar daca vrei sa faci fotografii, du-te.
- Tu ai fost prin centru?
- Dupa cutremur? Nu.

In autobuz sunt doar 4 persoane. Cursele au ramas aceleasi, autobuzele sunt mari dar transporta mult mai putine persoane decat inainte. "Nimeni nu se mai duce in L'Aquila" - se aude o voce din spatele meu.

L'Aquila e un oras montan, intr-o depresiune din Muntii Gran Sasso d'Italia, undeva la mijlocul distantei dintre Roma si Marea Adriatica. Pe 6 aprilie 2009 a fost lovita de un cutremur de 5,8 grade pe scara Richter, care s-a facut simtit pana la cele doua mari. Muntii au mai atenuat socul si au salvat multe orase vechi de la disparitie. In L'Aquila insa s-a dezlantuit iadul. Pereti au crapat, structuri s-au prabusit (integral sau partial) omorand 300 de oameni si lasand pe drumuri alti 65 000. Practic, tot centrul istoric a fost evacuat. Si asta a fost doar inceputul iadului. Au urmat alte replici, oamenilor li s-a interzis sa intre in propriile case, li s-au furat din bunuri, si azi sunt inca pe drumuri, zonele afectate fiind in (plina) reconstructie, reconstructie care sta pe loc.

In 2008, cand lucruri erau linistite si viata normala, am dat o tura prin oras, curioasa fiind cum arata orasul din munti cu nume de pasare. M-a impresionat tunelul cu benzi rulante care face legatura dintre autogara si Piazza del Duomo (intre cele doua este o diferenta de nivel de 200 de metri si o data ajuns in piazza nu gafai dar nici n-ai lucrat la conditia fizica ). Ajunsa sus, eram intr-una din cele mai mari piete pietonale din toata Italia. In fata, de cealalta parte a pietei, era Domul, in partea stanga una din cele mai importante biserici: Santa Maria del Suffraggio. Plimbarea prin centrul istoric a fost ceva diferit fata de plimbarea prin burguri. Aici erai intr-un oras, te plimbai printre palate, si urcusul si coborasul strazilor te facea sa te gandesti daca iarna, pe o zapada zdravana, oamenii nu cumva foloseau schiurile in loc de masina.

Tunelul cu benzi rulante, 2008

Orasul pe care l-am cunoscut insa in 2008 nu mai exista.

In 2010, cand m-am intors, tunelul era inchis, partea subterana a statiei de autobeze in carje si deloc animata. Am iesit la suprafata si ma gandeam cat de transpirata o sa fiu cand o sa ajung sus, in Piazza. Am zis sa-mi incerc norocul cu un autobuz dar cand intrat intr-unul si am intrebat daca ma duce in centru, am primit drept raspuns niste priviri lungi si ciudate.
- In piazza?
- Da! Care autobuz duce in piazza?
- Nu stiu. Asta in nici un caz.

Nu intelegeam mirarea. Ori nu stiu care autobuz duce in piata, ori au desfiintat autobuzele care mergeau in centru, ori nu se asteaptau ca cineva sa vrea sa ajunga in piata. Vorba de mai sus, nimeni nu mai merge in L’Aquila.
- Uite, asta merge pana la Questura. Cobori acolo si o iei pe langa stanga stadion si o sa ajungi la fantana.... De acolo pana in piata mai e putin.

Ok, ma urc in autobuz, gandindu-ma un pic ingrijorata ca eu nu am bilet. Sa-l cred oare pe tipul ala de la casa, care a spus ca sunt gratuite autobuzele care duc in centru? Daca se insela? In fine. Sedem si om vedea.

Cobor la Questura si vad una din primele cladiri afectate. In acel moment moment m-a izbit pentru prima data realitatea cutremurului.

Urc pe langa stadion si trec pe langa aviziere cu posterele Universitatii din L’Aquila: „Povestea continua”. Ma uitam si ma gandeam cat de bine realizat e posterul, cata forta si optimism transmite (numai bun de analizat la facultate).

Ajuns la fantana dar nu o iau pe strada principala ci o apuc pe stradute laturalnice. Si aici a inceput sa vad „noul” oras. Una e cand ti se vorbeste, chiar si detaliat, si iti imaginezi ce si cum, alta e cand vezi gaura aia mare din bloc, linia ce urca si coboara, care te lasa sa vezi toate straturile cladirii.

Strada din fata este blocata de un gard. Dupa gard, mai incolo, se vad gramezi de moloz si un excavator. Ma intorc inapoi si apuc pe o alta strada. E liniste, e o liniste completa si totul e pustiu. Probabil ca asta e senzatia pe care o ai atunci cand ajungi intr-un „ghost town”; diferenta e ca aici ghost town-ul este buricul targului, inima orasului, atat din punct de vedere social si economic cat si identitar. Si acum ce a ajuns?

Cladirile de-a lungul strazilor sunt prinse intr-un sistem de drugi care actioneaza ca un gips: tine cladirea toata intr-un loc. Toate au schelet extern total sau partial, aproape toate ramele ferestrelor si ale usilor au o rama de lemn ce impiedica peretii sa se prabuseasca.

Ajung in Piata della Paganica si ma opresc. Am ochii larg deschisi si o mana acopera involuntar gura cascata a uimire. E prima oara cand ajung in piateta asta. Biserica, care intrece in marime toate bisericile noastre, are tot acoperisul prabusit. Deasupra altarului au mai ramas parti din cupola, iar tamburul si pictura murala pot fi vazute din cealalta parte a pietei. Intrebare involuntara: oare cum vor reintegra aceasta parte, acest ciot, in noua cupola?

Pe panoul turistic de langa Biserica aflu ca Santa Maria di Paganica este reconstruita aproape in totalitate dupa cutremurul din 1703. Trei sute de ani mai tarziu, din nou in reconstructie.

Langa biserica, gramezi de molozuri si doua utilaje. Vizavi, un palat fara atele, care pare o ruina gata sa se prabuseasca. In mod curios, aduce cu una din cladirile din centrul vechi al Bucurestiului.

Stradute L'Aquila, 2008

La un moment dat un racnet sparge linistea si nu stiu daca e de bucurie sau de durere. Pare sa fi fost doua trei voci combinate. Am fost uimita, dar mi-am amintit ca tocmai se juca partida de fotbal dintre Italia si Slovacia, de la Mondiale si cineva probabil a dat gol. Poate ca asta e explicatia pustietatii de aici.

O iau din nou pe labirintul de stradute si impresia e aceeasi. Oras ruinat, post apocaliptic, incremenit in timp. Fire inalte de buruieni care cresc printre pietrele cubice ale drumului, dandu-ti impresia ca pe aici nu a mai calcat nimeni de mult timp. Pereti daramati care au la baza o gramada mare de moloz amestecat cu umbrele, haine, capace de wc. La etajul doi o usa la care nu mai ajunge nimeni. La etajul unu, un sifonier si alaturi doua bete de ski care atarna in gol.

Usile de la cladirile care sunt inca in picioare au lanturi puse, si cele 2-3 fara lanturi au abtipinduri cu „Interzisa trecerea. Cei care vor trece vor intra sub incidenta legii xx”. Mi-am amintit ca oamenii nu au voie sa intre in casa si sa-si recupereze bunurile.