Khon-thai, nind-noy

Şi iată-mă din nou la birou! Micuţ, destul de înghesuit şi aduce cu o sală de jocuri unde se rupe starcraftul în două. Aici mi-am petrecut cred 70% din timpul meu în Thailanda şi am realizat că până acum nu v-am povestit nimic despre el. Colegii sunt o adunătură de zăpăuci, puşi pe lucrat şi băut mult. Pe lângă mine evident, mascotele biroului sunt cei doi golden retrieveri, Honda şi TongKorn – tatăl şi fiul – nişte ghemotoace mari şi pufoase care ştiu doar să mănânce şi să doarmă. Câteodată ne mai vizita şi mâţa cu nume de peşte, Tuna (animalul unei colege). În rest muzică, voie bună şi după ora 18.00 bere din belşug, pentru pasionaţi.

În această menajerie trebuia să mai şi lucrăm, iar dupa 6-7 săptămâni (!) şefii au realizat că sunt arhitect în devenire şi cred că nu mai aveau ce să îmi dea de făcut, m-au pus să măsor sediul şi să fac o propunere de extindere. După ce am venit cu o soluţie care printre altele presupunea tăierea bambusului sacru (care îmi încurca ideea de spaţiu introvertit) – cred că s-au gândit că nu a fost o idee prea bună ... lăsându-mă să îmi manifest conceptele europene în spaţiul lor cultural ...

Totuşi a reuşit să scape de ideile mele, deoarece a venit sfârşitul de săptămână. Fiind foarte preocupat de tăierea bambusului m-am trezit vineri fără program pentru weekend. Mi s-a mai întâmplat asta şi am rămas prin cartier, dar deja mă simţeam mai sigur pe mine aşa că m-am decis să ies în lume, de unul singur. Am ales destinaţia Samut Prakarn, muzeul Erawan. Din cauza distanţei foarte mari (aproape la ieşire din Bangkok), colegii mi-au spus că sunt uşor sărit de pe fix, dar nu s-a oferit nici unul să vină cu mine (diferenţe culturale ... sper). Am luat un autobuz bine, al doilea aproape bine. M-am împrietenit cu şoferii, care m-au ajutat să cobor la staţia de metrou pe care o doream. Am aflat pe drum că traseul ales era mult mai complicat, dar în fine ... era bun. Cu puţin desen şi ceva thailandeză ne-am înţeles de minune. După 7 staţii cu metroul am luat alt autobuz care ducea spre mărginimea Bangkokului. Nu aveam cum să ratez staţia, muzeul Erawan este de fapt o statuie, un elefant imens cu trei capete, ceva cam cât un bloc de zece etaje. Simboluri şi semnificaţii peste tot, Erawan fiind denumirea în thai pentru Airavata, elefantul lui Indra (un fel de Thor al lor, ceva războinic). Incredibil ca imagine, un elefant impunător cu trei capete care îmbină armonios forţa cu eleganţa (elefantul fiind un animal deosebit de îndrăgit de Thai, ca lupul de daci).

În statuia aceasta se află o colecţie de obiecte chinezeşti, europene şi tot soiul de alte chestii. Este un fel de adunătură care vrea să păstreze vii tradiţiile thailandeze (nu mă întrebaţi cum). În soclu este lumea subterană, pe la mijloc aşa lumea comună, spaţiul nostru – cu o constelaţie deasupra, iar prin gât ajungi în capul elefantului unde este raiul, în care se află Buddha. Explicaţiile acestui parcurs eclectic m-au lăsat un pic depăşit de situaţie, dar în „rai” s-a băgat în seamă cu mine un cuplu de tineri thailandezi, mai mult el. Liniştit fiind de faptul că sunt doi, un el şi o ea (sper că era o ea, dar aceasta este altă poveste despre Thailanda) m-am decis să stau la taclale cu ei. Ne-am împrietenit, am făcut câteva poze, am vizitat grădina superbă a muzeului şi apoi am luat autobuz şi skytrain (tren prin cer) până în centru unde am mâncat. M-am speriat puţin când mi-am dat seama că eu ştiam mai bine ce autobuz trebuie să luăm şi cum să ajungem ... şi că am vorbit eu cu controlorul să plătesc. Simţeam că eram deja de al locului, khon-thai cum îmi ziceau vecinii ... dar momentan „nind-noy”, adică un pic.

M-am întors la lucru şocându-mi colegii când le-am zis că am plecat singur şi m-am întors cu doi prieteni făcuţi în rai, dar deja nu se mai mirau de ce le povestesc. Părea totuşi să se anunţe o săptămână plină de neprevăzut. În prima zi era să-l pierd pe Honda, câinele şefei. După ce m-au speriat toţi, povestindu-mi cât de nărăvaş este acest patruped cu nume de motocicletă, le-am zis că mă duc să încerc şi eu să îl plimb, cum spuneam în primul episod: nu ziceţi niciodată nu unei provocări. Un moment de ezitare şi m-am trezit alergând după el prin cartier, gândindu-mă la inevitabila mea repatriere de urgenţă, înainte de termen. Sau o ceartă pe cinste, cu zâmbetul pe faţă – thailandezii vor să îşi păstreze o atitudine prietenoasă şi plăcută chiar şi atunci când au conflicte. Principiul este de „Save face”. Honda se pare că era un maestru al evadărilor din ham, dar am reuşit să îl plachez şi să îl returnez până la urmă.

Tot în această săptămână am început să port discuţii cu o prietenă a unui coleg, o thailandeză stabilită în Alaska. Fiind o expertă în domeniu ne-a ţinut nişte teorii întregi despre budism mie şi colegului meu olandez, via skype. Nişte conversaţii deosebit de savuroase, într-un triunghi creştino-budisto-ateu. Aici s-ar putea să fi inversat un pic episoadele, dar ce să mai, se potriveşte cu cadrul şprinţar şi eclectic al Bangkokului. În săptămâna aceasta sau poate cea dinainte, dar sigur în această zi de miercuri am avut o primă deplasare cu o parte din colegi, să facem un training pentru un soft de mentenanţă. Nici o legătură cu domeniul meu, dar cred că şefa a vrut să ne distrăm, măcar variam un pic statul la birou. Am cunoscut un pic din mediul universitar IT Thailandez, un fel de politehnică a lor, ne-am clătit ochii cu fete drăguţe în uniforme, unii au devenit nostalgici după anii de studenţie şi, nu în ultimul rând, am aflat de la şefă că softul pe care îl folosesc ei este ca un avion rusesc, cu multe butoane şi greu de folosit – dar când îi prinzi şpilul merge de rupe ... o optimistă.

În continuare o săptămână încărcată, în timp ce noi ne plimbam pe la universităţi, contabila a tradus 400 de pagini de manual al acestui soft, cu google translate, a se citi a fost făcută pastă de către şefa. La sfârşitul chinului, am fost cu toţii o zi dus-întors la mare, Sri-Racha lângă Bangkok, să sărbătorim o victorie/predare de proiect şi să o îmbătăm mişeleşte pe PMouy traducătoarea. Am mers în stil Valea Prahovei, acasă - stat în maşină - două poze – îngurgitat - stat în maşină – acasă. Acolo am hrănit maimuţe sălbatice, care vin la cerşit ca urşii pe transfăgărăşan, unii dintre noi chiar luptându-se cu ele pe pufuleţi. Am aprins nişte lumânări la un templu chinezesc pe malul mării, am mâncat, băut şi plecat într-un final spre casă unde ne aştepta o săptămână de mahmureală...

Sunteţi curioşi să aflaţi mai multe despre şederea lui Radu în Bangkok? Citiţi întregul său jurnal de călătorie:
Ep. 1 - Niciodată..
Ep. 2 - Iniţierea
Ep. 3 - O săptămâna mai liniştită
Ep. 4 - Primii stropi de culoare
Ep. 5 - Khon-thai, nind-noy
Ep. 6 - One night in Bangkok...
Ep. 7 - Epilog final