Niciodată...

...să nu ziceţi nu unei provocări. Cu o astfel de atitudine m-am găsit -iar - pus în faţa unei misiuni delicate, de a condensa o aventură de câteva luni pentru a o transforma într-un fel de jurnal de călătorie, la provocarea Ioanei. O experienţă de luni de zile într-o ţară diferită şi cu o cultură diferită, Thailanda.

De ce Thailanda? Mai precis de ce Bangkok? Raţionamentul meu a fost destul de simplu: neavând experienţa unei burse Erasmus precum colegii (a se citi colegele) mei mai silitori şi apropiându-mă vertiginos de sfârşitul celor 6 ani de facultate, m-am gândit că acum este momentul să îmi iau revanşa. Programul IAESTE trimite studenţi la practică în diverse birouri din lumea întreagă pentru experienţă culturală şi practică. La o primă vedere, Bangkok sună ca o alegere exotică, dar intuiam eu într-un fel că are ceva din farmecul local, al Bucureştiului de acasă. Acel spirit eclectic, amestec de culturi, stiluri şi oameni. Ştiam că este un oraş de proporţii epice, o metropolă fenomen, din care am multe de învăţat ca viitor profesionist. Orientul îndepărtat era pentru mine singura alegere, cu cât mai îndepărtat cu atât mai bine. Firma la care trebuia să ajung se ocupa de web design – vag conex cu domeniul meu – arhitectura. Mi-am spus că sacrificiul este prea mic.

Aşteptările mele au fost mari, dar chiar şi aşa nu am fost pregătit emoţional şi fizic pentru ce avea să mi se întâmple.

După cele 24 de ore petrecute în zbor, începea să îmi încolţească o idee în minte, aceea că nu voi ajunge în altă ţară, ci voi ajunge în altă lume.

Ieşit din aeroportul imens, am luat contact cu clima locală, pe scurt groaznic. Cald, cald şi iar cald. Şi o umiditate de nu prea puteai respira.
Totul părea pe de-andoaselea. În primul rând rulam cu maşina pe partea stângă a drumului, sursă de amuzament pentru colegii mei în prima lună, când traversam asigurându-mă mereu greşit.

Şi apoi, locurile! Cred că cineva nu poate să înţeleagă conceptul de „şoc cultural”, decât atunci când îl trăieşte. Primele două săptămâni am simţit că mă uitam la un trailer de film, dat de 4 ori mai repede şi montat invers, deoarece nu înţelegeam nimic din ce se vorbea în jurul meu. În afară de salutul cordial Sawasdee Krap pentru bărbaţi şi Ka pentru femei, singurul mod în care puteam comunica cu cei din jur era desenul.

Am fost cazat temporar la un cămin pentru studenţii străini veniţi de prin toată lumea, ca mine de altfel, dar am fost sfătuit să îmi caut un loc mai aproape de birou.

Blazat de haosul Bucureştean, faptul că thailandezii mi-au spus că ar fi 3 ore de mers de la cămin la birou prin „traffic-jam” a contat pentru mine fix 0. A doua zi am fost condus până la birou, luând un autobuz, apoi metroul şi apoi un taxi, pentru că nu mai era timp. N-am înţeles nimic din oraş, cert este că am parcurs o distanţa ca de la Bucureşti la Ploieşti.

Colegii mei, nişte persoane de treabă, un şef vesel şi rotund, un programator berar şi un prieten de al lor jumătate thailandez, jumătate neamţ – comitetul de întâmpinare cu surse multi-etnice. Se anunţa palpitant.

M-am întors la cămin, doborât fizic de evenimente. Am cunoscut o gaşcă amestecată multi-naţională şi împrietenit cu câţiva pe facebook. Eram cel mai nou, dar într-un fel „outsider”-ul. Ştiam şi eu, ştiau şi ei că nu aveam să stam împreună ... şi .... mai eram şi din România. Începea să îmi placă ideea de lup singuratic. Aş fi vrut să stau cu ei, să ne plimbăm împreună, să călătorim, dar până la urmă trebuia să fac ce trebuia făcut. Şi până la urmă, preţul singurătăţii şi izolării într-o ţară străină poate aduce o altă viziune, mai bună sau mai proastă – dar alta oricum. Am petrecut ani de zile în compania colegilor de facultate şi liceu, era momentul să mă văd singur. Şi singur am fost. Singur printre oamenii cu ochii oblici.

Ca să îmi sporesc singur nivelul de dificultate pentru această expediţie, am ales să nu mai cer ajutoare financiare de acasă şi să mă descurc exclusiv din salariul modest oferit de firmă. Acest lucru s-a simţit considerabil, după ce am tocat „start kit”-ul de acasă pe închirierea unui apartament, garanţii şi alte mărunţişuri.

Primele nopţi la cămin au fost copleşitoare. Simţeam cum oraşul pulsează, dar nu ca acasă. Am avut ghinionul să fie majoritatea plecaţi şi am rămas singur, cu o frică pe care nu o mai simţisem. O frică de ieşit afară, de cumpărat o apă. Într-o seară chiar am mâncat doar biscuiţii pe care i-am cumpărat peste zi. M-am simţit pentru prima oară singur în faţa necunoscutului. Şi în a treia dimineaţă am coborât la cantină şi am comandat şi am mâncat. Mai sănătos decât acasă...

Sunteţi curioşi să aflaţi mai multe despre şederea lui Radu în Bangkok? Citiţi întregul său jurnal de călătorie:
Ep. 1 - Niciodată..
Ep. 2 - Iniţierea
Ep. 3 - O săptămâna mai liniştită
Ep. 4 - Primii stropi de culoare
Ep. 5 - Khon-thai, nind-noy